Cancerul este de departe cea mai studiată boală. Peste 20.000 de studii de cercetare sunt publicate în fiecare an. Un jurnalist a calculat că ar fi necesar să se citească timp de 26 de ore pe zi pentru a ține pasul cu toate noutățile. Se publică mai mult decât este posibil de citit.
Dacă se știe atât de mult despre această boală, tratamentul său trebuie să fie, cu siguranță, cel mai eficient. Adevărul este fix opusul. Cancerul rămâne fatal. În lumea dezvoltată, este a doua cea mai frecventă cauză de deces prin boală, după bolile cardiovasculare. Unul din patru oameni moare de cancer astăzi. Iar tendința este în creștere.
Va fi oare cancerul învins curând?
Această afirmație este făcută în mod repetat și susținută cu exemple de succes.
Cancerul uterin – o poveste de succes?
Un exemplu des auzit este scăderea cancerului uterin. Cu toate acestea, la o examinare mai atentă găsim motivul. Aproape fiecare femeie de peste 40 de ani care se confruntă cu afecțiuni în această zonă – o situație foarte frecventă – își extirpă uterul. Iar acolo unde nu există uter, nu poate apărea cancer uterin. Acesta este motivul pentru care bărbații sunt atât de “rar” afectați de cancerul uterin.
Aceeași abordare este aplicată astăzi chiar și organelor sănătoase. Din ce în ce mai des, ambii sâni sau ovarele sunt extirpate la femeile care prezintă o predispoziție genetică sau familială (cancer precoce al acestor organe la mamă sau soră), chiar și atunci când nu sunt prezente simptome. Cu toate acestea, extirparea unui organ complet sănătos, care nu reprezintă o amenințare la adresa vieții, nu poate fi niciodată prima, ci doar ultima opțiune de tratament. Ȋn realitate însă, această măsură este deja o declarație de înfrângere: deoarece medicina este incapabilă să se ocupe de cancer, preferă să extirpe chiar și organele sănătoase neesențiale cât mai devreme posibil, înainte ca orice cancer să poată apărea în ele.
Screeningul diagnostic precoce – o poveste de succes?
Un alt exemplu prezentat ca un succes medical în lupta împotriva cancerului este examenul de diagnostic preventiv. Identificarea precoce urmată de tratamentul precoce al tumorii, ni se spune, fac posibilă prelungirea vieții pacientului. Ceea ce nu este luat în considerare în această relatare este faptul că, chiar și fără tratament, majoritatea cancerelor tind să se dezvolte lent. Durata de supraviețuire nu poate fi atribuită debutului precoce al tratamentului.
Fig.1. Evoluția aceluiași tip de cancer la doi pacienți diferiți. Timpul real de supraviețuire (de la debutul bolii, nu de la diagnostic) este similar în ambele cazuri (în acest exemplu, șapte ani). Al doilea pacient nu a trăit mai puțin, ci a fost diagnosticat mai târziu, când boala era mai avansată.
Dimpotrivă, multe metode de diagnosticare precoce favorizează de fapt apariția cancerului.
Mamografia, de exemplu, utilizează raze X, radiații care cauzează cancer. În scopul depistării cancerului de sân, toate femeile cu vârsta cuprinsă între 50 și 70 de ani sunt obligate să se prezinte o dată la doi ani pentru o mamografie a ambilor sâni (în unele state elvețiene, fiecare femeie primește o scrisoare în acest sens, exact la împlinirea vârstei de 50 de ani). Aceasta înseamnă 20 de radiografii în această perioadă de timp – o expunere cumulativă semnificativă la radiații. Această procedură este deosebit de nocivă pentru femeile cu risc crescut, adică cele care au o predispoziție genetică sau familială, ca să nu mai vorbim de cele care au fost deja diagnosticate cu cancer de sân și, după îndepărtarea chirurgicală a tumorii, sunt expuse în mod repetat la examinări mamografice postoperatorii. Cu toate acestea, aceste trei grupuri vulnerabile sunt chemate chiar mai frecvent, pentru teste mamografice anuale, ceea ce înseamnă 40 de expuneri la raze X pe parcursul a 20 de ani. În schimb, diagnosticul ecografic este inofensiv, deoarece utilizează unde sonore. Este adevărat că precizia acestuia este mai mică decât cea a mamografiei cu câțiva milimetri, dar o diferență de unu sau doi milimetri este, de obicei, irelevantă în cazul cancerului, deoarece acesta crește, în general, lent. Prin urmare, mamografia ar putea fi înlocuită cu ecografia – dacă oricare dintre acestea este cu adevărat necesară.
Ceea ce s-a spus despre efectele nocive ale mamografiei este valabil și pentru CT (tomografia computerizată), care funcționează tot cu radiații, dar și pentru substanțele de contrast radioactive. De fapt, chiar și substanțele de contrast ne-radioactive sunt toxice. Ca efect, ele slăbesc organismul și astfel favorizează indirect dezvoltarea cancerului. De aceea, tomografia computerizată (CT) și substanțele de contrast ar trebui evitate. Și în acest caz există o alternativă inofensivă: diagnosticul prin rezonanță magnetică (RMN), care utilizează unde magnetice. Totuși, și aceasta este inofensivă doar atunci când se face fără substanțe de contrast. La fel ca în cazul diagnosticului ecografic, acest lucru reduce ușor precizia, dar, așa cum s-a menționat anterior, acest aspect nu este atât de relevant.
Utilizarea biopsiei pentru depistarea precoce nu este, de asemenea, lipsită de pericol. Dacă tumora este canceroasă, acul penetrează peretele protector construit de organism în jurul tumorii. Acest lucru face posibilă migrarea celulelor canceroase prin orificiu și diseminarea lor. În plus, dovezile furnizate de biopsie sunt adesea neconcludente pentru deciziile de tratament, astfel încât aceasta este de obicei urmată de teste de diagnostic suplimentare. Aceasta ridică problema sensului utilizării standard a biopsiei.
Imunoterapia – o poveste de succes?
Un al treilea exemplu adesea prezentat ca un succes în lupta împotriva cancerului este de fapt doar o speranță, speranța plasată în ”dezvoltarea ultra-rapidă a “noilor” medicamente”” împotriva cancerului, denumite în mod colectiv “imunoterapie”.
Această denumire este înșelătoare, deoarece nu tratează și nu întăresc sistemul imunitar, ci îl slăbesc. Acest lucru devine evident atunci când ne uităm la unul dintre efectele lor secundare foarte frecvente: scăderea globulelor albe ale sistemului imunitar. Aceste medicamente primesc totuși denumirea de terapie “imună” deoarece conțin anticorpi, antigeni și alte substanțe care aparțin sistemului imunitar. Acestea sunt produse din bacterii și drojdii care au fost inoculate, de exemplu, cu o genă de anticorpi anti-cancer provenită de la un șoarece sau un om, iar bacteriile sau drojdiile o replică de mii de ori. Totuși, ținta reală a imunoterapeuticelor nu este sistemul imunitar în sine, ci tumora. Problema aici este că celulele tumorale sunt similare cu cele sănătoase, astfel încât anticorpii atacă adesea și celulele sănătoase. Prin urmare, un alt efect secundar al multor imunoterapeutice este că organele anterior sănătoase pot deveni bolnave. În plus, deoarece acești anticorpi sunt derivați din bacterii și drojdii, ei reprezintă proteine străine pentru sistemul imunitar al pacientului, care îi recunoaște și încearcă să îi distrugă. Acesta este al treilea efect secundar: reacții alergice care pot ajunge până la șoc anafilactic.
După mai bine de 15 ani de experiență cu imunoterapeuticele, acestea nu mai pot fi considerate „noi”. Deja este posibil să se facă un bilanț al utilizării lor.
Având în vedere efectele secundare menționate anterior, precum și altele clasificate ca fiind foarte frecvente (ceea ce înseamnă că afectează cel puțin 10% dintre pacienți), și analizându-le în raport cu extinderea minimă a timpului de supraviețuire pe care majoritatea acestor terapii o oferă, rezultatele sunt dezamăgitoare. În plus, acestea trebuie adesea administrate alături de chimioterapie. Deși acest lucru permite reducerea ușoară a dozei de chimioterapie, cu efectele sale secundare puternice, pacienții nu sunt, de obicei, scutiți semnificativ de acestea. Astfel, bilanțul nu este la fel de optimist pe cât este prezentat.
Aceasta este, așadar, situația actuală: În ciuda tuturor eforturilor posibile, atât din punct de vedere uman, științific, cât și financiar, tratamentul cancerului nu înregistrează progrese semnificative. Cercetătorii independenți au semnalat acest lucru în mod repetat. (2) Se ridică astfel întrebarea: Suntem cu adevărat pe calea cea bună
O altă cale?
Sfatul lui Goethe, de a nu căuta fapte noi, ci de a le privi pe cele vechi dintr-o perspectivă nouă, se aplică bine aici.
Cum apare cancerul, de fapt? În trecut, când o persoană dezvolta cancer, oamenii spuneau simplu: „Are o tumoare.” Acesta este lucrul care poate fi observat: ceva crește prea mult. Problema în cazul cancerului, însă, nu este doar că ceva crește excesiv, ci că, crește diferit. Când ceva crește prea mult, apasă, presează țesuturile din jur. Însă o creștere canceroasă nu doar presează, ci și infiltrează organele adiacente, fără a ține cont de limitele lor. Din acest motiv, boala poartă numele de „cancer,” din latină „rac,” cu referire la membrele întinse lateral. În cele din urmă, această infiltrare distruge întregul organism, ducând la moarte. Cleștii ascuțiți ai racului sunt o imagine a acestei distrugeri. Faptul că duce la moarte explică și utilizarea termenului „malign” pentru tumora canceroasă, spre deosebire de tumora „benignă” (miom, lipom etc.), care doar comprimă organele din jur.
Ceea ce este remarcabil aici este utilizarea unui termen cu semnificație morală („malign”) într-o știință care ar trebui să fie obiectivă și lipsită de valori.
Cum apare creșterea?
Creșterea este cauzată de diviziunea celulară. Aceasta este o proprietate a întregii vieți. Numai celulele moarte se opresc din diviziune. Dacă tot mai multe celule ar muri, după un anumit timp întregul organism ar fi incapabil să continue să trăiască. La ființele umane, de exemplu, celulele roșii din sânge trăiesc 120 de zile. Dacă acestea încetează să se dividă în măduva osoasă, persoana moare după această perioadă de timp. Prin urmare, diviziunea celulară în sine nu poate fi problema principală în cancer. Ea este necesară pentru viață. Problema este că celulele canceroase sunt diferite.
Care este natura celulelor canceroase?
Atunci când celulele diferitelor organe sunt studiate la microscop, este ușor să se facă diferența între ele. O celulă nervoasă arată complet diferit de o celulă intestinală. Ele sunt diferite în funcție de organul lor de origine. În cazul celulelor canceroase, însă, este imposibil să se determine din ce organ provin. Ele sunt nediferențiate.
Există o perioadă în viața unei ființe umane în care este normal ca celulele să fie nediferențiate: perioada embrionară. Prima celulă, cea care tocmai a fost fecundată, este complet nediferențiată. Tocmai această caracteristică îi conferă capacitatea de a se transforma într-o celulă a oricărui organ. Este „pluripotentă,” având în sine „multe posibilități.”
Care este natura celulelor embrionare?
Prima celulă, precum și toate cele care îi urmează imediat, sunt complet nediferențiate. Este important de menționat că rata de diviziune a acestor celule este mai rapidă decât în orice altă perioadă a dezvoltării organismului. Totuși, această viteză nu durează. Există un punct de cotitură. Aproximativ în a paisprezecea zi după fecundare, în ceea ce este acum un embrion multicelular de formă rotundă, cunoscut sub numele de blastulă („mugur mic”), un grup mic de celule începe să se dividă mai lent. Deoarece toate celelalte celule își mențin rata rapidă de diviziune, embrionul se invaginează, dând naștere unei structuri numite gastrulă („stomac mic”).
Fig.2. Blastula și Gastrula
(zona verde: celule care se împart mai lent).
În același timp, apare o primă diferențiere ușoară între celule. Acestea se transformă fie în celule ecto-, endo- sau mezodermale.
Fig.3. Apariția celulelor ecto-, endo- și mesodermale.
Aceasta este prima diferențiere propriu-zisă. Pe măsură ce celulele continuă să se diferențieze în celulele diferitelor organe în timpul dezvoltării embrionare, rata lor de diviziune devine din ce în ce mai lentă, până când, în cele din urmă, înainte de naștere, ele încetează să se mai dividă, mai mult sau mai puțin (mai accentuat în cazul celulelor nervoase, mai puțin în cazul celulelor intestinale). Ce încetinește diviziunea lor? Diferențierea.
Fig.4. Rata diviziunii de la
concepție până la naștere: Diviziunea este încetinită de diferențiere.
Care este cauza diferențierii?
Originea acestei diferențieri
devine „vizibilă” imediat ce se ia în considerare ceea ce nu este vizibil (în
mod direct) în forma gastrulei. Cum apare o invaginare într-o minge de lut
umed? Prin apăsarea unui deget din exterior în aceasta.
Fig.5. Săgeată: Forța externă
care produce o invaginare.
Așadar: De unde vine forța diferențierii? Din exterior. Și ce înseamnă „exteriorul”? Mediul înconjurător, periferia sferei. Pentru Pământ, la fel ca pentru embrion, periferia este cosmosul. Din cosmos, prin sufletul și spiritul ființei umane care se încarnează, forțele de diferențiere pătrund în embrion. Din interior vine „materialul” viu și în creștere, celulele care se divid, în timp ce din exterior, cosmosul intervine cu forța sa diferențiatoare. Aceasta acționează asupra celulelor, influențând forma fiecărui organ și, în cele din urmă, forma întregului embrion. Este această forță diferențiatoare, forța formativă, cea care încetinește rata de creștere a celulelor.
Fig.6. Forța diferențiatoare /
formativă încetinește creșterea celulară.
Și astfel, pe parcursul sarcinii, ceea ce era un conglomerat nediferențiat de celule, care creștea rapid, devine un copil.
După naștere
Odată cu aerul primei sale respirații, copilul își atrage sufletul, „Eul” său, și forțele cosmice care acționează prin acesta. Din acest moment, pe parcursul a 21 de ani, „Eul” lucrează pentru a transforma „modelul de corp” oferit de părinți într-un corp unic, adaptat sieși. Această unicitate devine vizibilă exterior prin individualizarea tot mai pronunțată a feței și, interior, prin creșterea capacității corpului de a recunoaște și distruge „non-sinele,” adică proteinele care deviază de la „Eu.” „Eul” se încarnează (din latină: caro = carne; in-carnatio = „intrare în carne”). Transformă carnea, proteina – componenta principală a corpului uman – în imaginea sa proprie. În acest scop, construiește sistemul imunitar. În acest corp „croșetat pe măsură,” se pot dezvolta abilitățile necesare pentru ca destinul individului să își împlinească misiunea vieții.
Unde este sistemul imunitar?
Este dificil pentru știința medicală să înțeleagă sistemul imunitar, deoarece acesta nu este localizat într-un loc specific, precum un organ obișnuit, ci este răspândit în întregul corp. La fel ca și cosmosul, sistemul imunitar se află în întregime la periferie. Și de acolo – adică din exterior – acționează asupra celulelor.
Așa cum s-a menționat anterior, celulele vii trec prin diviziune în mod neîntrerupt. Iar orice creștere posedă, de asemenea, o anumită tendință de a prolifera, de a crește fără formă. Fără o limitare externă, celulele vor continua să se dividă și vor deveni din ce în ce mai diferite de organul din care provin. Devin mai nediferențiate, iar organul își pierde forma. Celulele își pierd conexiunea cu celulele adiacente, cu organele învecinate și, în cele din urmă, cu organismul ca întreg: devin „străine.”
Un sistem imunitar sănătos recunoaște acest lucru la timp și elimină celulele în exces oriunde apar (un proces cunoscut sub numele de apoptoză). Acest proces are loc zilnic, fără ca noi să fim conștienți de el.
De unde vine forța diviziunii celulare?
Bacteriile, organisme formate dintr-o singură celulă, se divid continuu atâta timp cât condițiile externe (nutrienți, căldură etc.) sunt favorabile. Totuși, ca grup de celule, ele nu capătă nicio formă. Ele proliferează, adică cresc fără formă. Sunt controlate doar de condițiile externe, nu de vreun principiu superior. Același lucru este valabil și pentru culturile celulare prelevate din țesutul unui animal donator. Astfel de celule tisulare își pierd complet diferențierea specifică organului din care provin și continuă să trăiască și să se dividă fără formă, atâta timp cât condițiile externe rămân favorabile. Totuși, ele nu sunt capabile, de la sine, să formeze din nou un organism.
Această substanță care proliferează fără formă, luând continuu tot mai multă materie pământească, își are originea în pământ, în natură. Principiul diviziunii celulare, al creșterii, este mai degrabă legat de pământ și de substanțe, în timp ce principiul formei este mai strâns legat de cosmos și de forțe.
Organism și natură
Ființa umană este supusă, pe de o parte, influențelor naturii sale sufletesc-spirituale individuale provenite din cosmos și, pe de altă parte, influențelor naturii externe pământești. Aceste două influențe se întâlnesc în corpul fizic prin simțuri, respirație și nutriție. Avem nevoie de natură pentru a putea trăi. Totuși, organismul nostru nu își are originea în legile naturii. Dimpotrivă, acestea sunt opuse naturii umane: imediat ce sufletul-spirit încetează să mai acționeze în noi, așa cum se întâmplă după moarte, natura descompune corpul.
Când aceste legi ale naturii, care sunt antagonice ființei umane, acționează direct asupra corpului fizic, ele produc boli precum alergii, intoxicații, infecții și, de asemenea, cancer. Astfel, înainte de a lăsa natura să pătrundă, corpul fizic trebuie să o oprească și să o transforme/prelucreze pentru a evita daunele.
Acest lucru este ilustrat cel mai bine prin procesul digestiei, care are loc complet pe plan material. După ce mâncarea a fost mestecată și fragmentată, este înghițită și intră în corp, dar este încă menținută separată de restul corpului prin peretele gastrointestinal. Înainte ca hrana să poată fi absorbită, ea trebuie descompusă în continuare în stomac și intestin; natura sa străină trebuie mai întâi eliminată.
În mod similar, sistemul imunitar are sarcina de a forma un „zid” protector invizibil în interiorul corpului împotriva lumii exterioare. Dacă nu reușește să oprească tendința naturală a celulelor de a prolifera, apare un corp viu, în creștere, străin în interiorul propriului corp: o tumoră.
Agenți cancerigeni
Cercetările asupra cancerului au identificat sute de substanțe și procese fizice diferite (radiații, arsuri repetate etc.) care pot provoca cancer. S-au dedicat eforturi considerabile pentru a descoperi efectul celular comun pe care toți acești agenți cancerigeni, foarte diferiți între ei, îl au în transformarea unei celule benigne într-una malignă. Acest numitor comun nu a putut fi găsit. Totuși, toți păreau să aibă un lucru neașteptat în comun: majoritatea erau creați de oameni. „Substanța-mamă,” produsul natural original (cum ar fi cărbunele, de exemplu), nu conține în sine substanțe cancerigene. (3)
[1]Substanțele radioactive există, desigur, în natură, dar acestea se află adânc în interiorul munților, unde nu pot dăuna ființelor umane. Este omul cel care le scoate din munți.
De ce agenții creați de om provoacă cancer? Organismul uman este adaptat la natură, dar nu și la substanțele sintetice și procesele fizice create de om. Prin urmare, mai ales atunci când organismul este slăbit, acesta nu poate recunoaște acești agenți ca fiind străini și nu îi poate distruge sau izola. Acești agenți străini pot apoi să slăbească legătura dintre suflet-spirit și o parte a corpului, lăsând celulele din acea zonă inaccesibile sistemului imunitar. Aceste celule revin sub influența legilor naturii, pierzându-și diferențierea și proliferând. Astfel ia naștere o tumoră. Tumora este, așadar, un „abis al lumii exterioare” în interiorul organismului (Rudolf Steiner).
Aceasta ajută la înțelegerea modului în care apare pentru prima dată cancerul. De-diferențierea celulelor nu este cauzată direct de agenții cancerigeni în sine. Ei sunt doar declanșatori. Ceea ce au toți în comun este faptul că pot slăbi relația sistemului imunitar cu celulele, iar acest lucru este ceea ce cauzează, de fapt, cancerul: desprinderea sistemului imunitar de celule.
Acest lucru poate avea loc doar într-un sistem imunitar slăbit. Aceasta explică, de exemplu, de ce nu toți fumătorii înrăiți dezvoltă cancer pulmonar, deși sunt expuși la niveluri similare de substanțe cancerigene. 2
Totuși, astăzi suntem expuși în mod constant produselor sintetice. Odată cu alimentele, ingerăm îngrășăminte, insecticide, coloranți, conservanți și altele, iar prin respirație inhalăm gazele de eșapament ale motoarelor. În plus, stimulii vizuali și auditivi omniprezenți de la televizor, computere, muzică de fundal constantă etc. reprezintă o provocare copleșitoare pentru organism. Este important să fim conștienți de aceste influențe cancerigene și, pe cât posibil, să le evităm – nu pentru că acționează direct asupra celulelor, ci pentru că împovărează sistemul imunitar.
2 La fel ca în cazul oricărui factor nociv (otravă, bacterii etc.),
atunci când cantitatea de agenți cancerigeni depășește un anumit nivel, această
afirmație nu mai este valabilă: sistemul imunitar este copleșit.
Cum se impune sistemul imunitar?
Prin căldură. Căldura dizolvă. Din gheața solidă creează apă lichidă, iar din aceasta, abur. Prin capacitatea de a dizolva, căldura creează spațiu pentru ca organismul să construiască din nou substanțe proprii sub ghidarea „Eu-lui”.
Când ceva străin – de exemplu, o așchie de lemn – pătrunde într-un deget, sistemul imunitar generează o inflamație locală în acel loc. Dacă un element străin pătrunde mai profund, în fluxul sanguin, și amenință să se răspândească în întregul corp, sistemul imunitar produce căldură în tot organismul: de la o temperatură corporală moderat crescută până la febră mare (peste 39°C/102,2°F). Indiferent de cauză, fie că este vorba de polen, bacterii sau celule nediferențiate, organismul răspunde întotdeauna prin căldură pentru a dizolva elementul străin.
De aceea, inflamația locală și febra pot, de asemenea, să vindece cancerul.
Când sistemul imunitar își pierde puterea de a produce căldură, o tumoră începe să crească. Tumora nu este boala, ci doar simptomul, manifestarea acesteia. Boala în sine își are originea într-un loc complet diferit de tumoră – în periferie, în sistemul imunitar.
Astfel, cancerul este un „hoț oportunist”: nu intră în casă pentru că își dorește cu adevărat acest lucru sau pentru că a făcut mari eforturi de pregătire în prealabil. Asta ar fi cu adevărat rău, malign. Nu, cancerul intră în casă pur și simplu pentru că ușa a fost lăsată larg deschisă. Stăpânul casei – sistemul imunitar – este prea slab.
Care este focusul cercetării asupra cancerului?
Cercetarea asupra cancerului caută cauza bolii în tumoră, în creșterea excesivă. Ce determină această creștere? Diviziunea celulară. Și de unde provine diviziunea celulară? Din celulă – mai exact, din nucleul celular. Din acest motiv, cercetarea asupra cancerului se concentrează în întregime pe nucleul celular, studiindu-l meticulos, în componente din ce în ce mai mici, de la cromozomi și genele lor până la ADN și structura acestuia.
Totuși, cancerul nu este mai mult o boală a celulei decât un ambuteiaj – este o „boală” a mașinilor. Studierea pe viață a motoarelor nu va ajuta la înțelegerea motivului pentru care traficul este scăpat de sub control. Un ambuteiaj apare din relația dintre mașini.
Cercetarea asupra cancerului procedează precum alcoolicul care își caută cheile noaptea sub un stâlp de lumină, împreună cu cineva care s-a oferit să-l ajute. După o căutare zadarnică, ajutorul întreabă dacă este sigur că le-a pierdut acolo. Nu, răspunde alcoolicul, le-a pierdut mai încolo, și arată în întuneric. „Atunci de ce căutăm aici?” întreabă ajutorul. „Pentru că aici este lumină,” spune alcoolicul. „Acolo este întuneric!”
Pentru cercetarea asupra cancerului, există „lumină” în celulă. Sub microscop, toate componentele diviziunii celulare sunt vizibile. Acolo, însă, în sistemul imunitar, este întuneric. În această „lumină,” totuși, cercetarea asupra cancerului nu va găsi niciodată cauza bolii, din simplul motiv că aceasta nu se află acolo. Aceasta este tragedia zilelor noastre.
Terapia cancerului
În consecință, terapia convențională a cancerului se concentrează pe distrugerea creșterii, pe uciderea tumorii care crește: aceasta este abordarea „taie, arde și otrăvește” a chirurgiei, radiațiilor și chimioterapiei. Adăugarea recentă a imunoterapiei nu aduce nimic esențial diferit, ci doar aplică acest principiu prin anticorpi și alte substanțe imune produse de bacterii sau drojdii. În acest proces, sistemul imunitar este slăbit sever, împreună cu întregul organism.
Faptul că aceste măsuri acționează imediat și că tumora regresează inițial într-un timp foarte scurt este doar rezultatul acestei puteri distructive. Totuși, o recidivă este, de asemenea, „pre-programată” tocmai din cauza afectării sistemului imunitar. Este logic, așadar, că singurul obiectiv al medicinei convenționale poate fi prelungirea vieții, nu vindecarea.
Termenul „vindecat” este aplicat – chiar și în statistici – oricărui caz care supraviețuiește mai mult de cinci ani, chiar dacă este vorba de cinci ani și o zi. Puținii pacienți care nu suferă o recidivă au acest noroc nu datorită terapiei, ci în ciuda acesteia.
Dintre cele trei măsuri convenționale, operația este de departe cea mai puțin împovărătoare pentru organism. În cazul tumorilor de o anumită dimensiune (peste 2 cm), îndepărtarea lor poate fi chiar justificată. Aceasta eliberează temporar sistemul imunitar de sarcina de a ține sub control o cantitate mare de celule proliferante.
Înainte de anestezie, este recomandabil să se protejeze ficatul cu Carduus marianus3. De asemenea, vindecarea rănilor poate fi semnificativ îmbunătățită prin utilizarea arnicii4.
Totuși, în cazurile cu tumori de mari dimensiuni, intervenția chirurgicală nu mai este benefică. Dimpotrivă, tumora nu mai poate fi îndepărtată în întregime. Capsula protectoare din jurul acesteia este tăiată și deschisă, permițând celulelor canceroase să se răspândească liber.
O experiență personală
În 1989, la facultatea de medicină din Argentina, unde mi-am desfășurat cea mai mare parte a studiilor, a avut loc un curs de patologie despre
3 De exemplu, Legalon® Madaus 156mg, o capsulă de 3 ori pe zi, cu o săptămână înainte de operație și timp de patru săptămâni după aceasta.
4 Arnica D3, Weleda, fiole, injecție subcutanată zilnică începând cu prima zi după operație, timp de 7 zile, apoi de 3 ori pe săptămână pentru încă trei săptămâni.
Utilizarea soluției orale are un efect mai slab: 10 picături de 5 ori pe zi în prima săptămână, apoi de 3 ori pe zi pentru încă trei săptămâni.
cancer. Profesorul a considerat important să informeze studenții la medicină că chimioterapia și radioterapia nu reprezintă o soluție, că nu avem o soluție pentru cancer. Ca medici la început de carieră, nu ar trebui să ne facem iluzii în această privință, precum persoanele neavizate.
Când a fost întrebat de ce acest lucru nu este făcut public, el a răspuns că nu ar fi corect să alarmăm oamenii. Apoi a venit obiecția: de ce oamenii sunt tratați fără sens cu astfel de substanțe toxice? De ce nu sunt folosite metode mai blânde, mai raționale? Răspunsul său a fost că, după industria de armament și traficul de droguri, a treia cea mai mare putere economică din lume este chimioterapia.
De fapt, aceasta rămâne extrem de scumpă până în ziua de azi. O doză costă aproximativ 1.000 de dolari și este administrată la fiecare trei săptămâni. Noua imunoterapie este și mai scumpă, ajungând la aproximativ 10.000 de dolari la fiecare trei săptămâni. În prezent, companiile de asigurări de sănătate se confruntă cu dificultăți financiare parțial din această cauză. Un interes economic puternic nu poate fi negat.
Studiile
Faptul este că abia există studii despre noile medicamente împotriva cancerului (majoritatea fiind imunoterapeutice) care să nu fie finanțate de industria farmaceutică ce profită de aceste medicamente. Prin urmare, rezultatele lor sunt stabilite încă de la început. Cercetătorii independenți au raportat în mod repetat numeroasele metode de înșelăciune intenționată în aceste studii. Vor fi menționate aici trei exemple.
În testarea unui nou medicament împotriva cancerului, un grup de pacienți este comparat doar cu un grup care ia un alt medicament, mai vechi – nu cu un grup care nu primește niciun medicament pentru cancer sau doar un placebo. Acest lucru încalcă o regulă științifică. În testarea unui nou medicament, grupul de pacienți cu noul medicament trebuie să fie comparat cu un grup de control care nu ia un medicament comparabil. Scuza oferită aici este că ar fi lipsit de etică să privezi pacienții cu cancer de tratamentul convențional. Totuși, aceasta se bazează pe o presupunere, iar acest lucru este deja neștiințific: presupunerea că un pacient va trăi mai puțin timp fără medicamente convenționale împotriva cancerului. Acest lucru ar trebui mai întâi dovedit.
Un alt exemplu este criteriul de „supraviețuire fără progresie.” Astfel de studii se concentrează pe perioada de timp în care boala nu se agravează sau o tumoră nu reapare – nu pe cât timp este prelungită viața. Doza medicamentului pentru cancer studiat este stabilită la un nivel toxic astfel încât să se întârzie cât mai mult posibil apariția unei tumori recurente. De îndată ce aceasta apare, studiul este considerat finalizat și se încheie. Prin concluzionarea prematură a studiului, această abordare ascunde momentul real al decesului, care este adesea înaintea grupului de control ce folosește medicamentul mai vechi. Cu alte cuvinte, acest tip de studiu poate ascunde un efect de scurtare a vieții. Totuși, va fi preferat pentru terapie deoarece supraviețuirea fără progresie este mai lungă, chiar dacă timpul total de supraviețuire este mai scurt, ceea ce nu oferă niciun beneficiu pacientului.
Un al treilea exemplu este metoda perfect „legală” de a începe un studiu cu o „fază de pregătire.” Medicamentul pentru cancer este administrat mai întâi unui grup de pacienți. Cei care prezintă efecte secundare marcante sunt excluși din studiu. Apoi studiul este realizat doar cu pacienții care au tolerat bine medicamentul. Rezultatele unui astfel de studiu vor arăta apoi: „puține efecte secundare.”
Acesta este modul în care sunt efectuate studiile. (4)
Toxicitatea chimioterapiei
Chimioterapia este cea mai frecvent utilizată măsură în terapia cancerului. Este atât de toxică încât un spațiu special din spital este destinat exclusiv pentru injectarea acestei soluții într-o sticlă cu soluție salină fiziologică. Gura flaconului de chimioterapie este sigilată cu un capac de cauciuc ermetic. Lichidul poate fi extras în seringă doar cu un ac care perforează sigiliul. Apoi, fără nicio posibilitate de contact, este transferat într-o sticlă cu soluție salină sigilată similar.
În ciuda acestor precauții, înainte de a efectua acest proces, medicul trebuie să intre în această încăpere specială și să-și acopere literalmente corpul și hainele, din cap până în picioare, cu textile speciale de protecție. Transferul poate fi efectuat doar în spatele unui perete de aer („flux de aer laminar”) care suflă un curent plat de aer pentru a proteja suplimentar medicul (care poartă și o mască respiratorie de protecție) de orice posibilitate de a inhala substanța.
Flaconul gol de chimioterapie este sigilat în două pungi groase de plastic și eliminat într-un recipient special pentru deșeuri periculoase, pentru a preveni cea mai mică contaminare a sursei publice de apă potabilă.
Apoi, medicul își îndepărtează toate hainele de protecție, cu excepția mănușilor, și merge la pacient. Iar acum, aceeași substanță, care în niciun caz nu trebuie inhalată sau ingerată (chiar și în cea mai mare diluție), este introdusă în fluxul sanguin al unei ființe umane prin perfuzie intravenoasă, aducând-o în contact direct cu toate organele.
În ciuda tuturor medicamentelor suplimentare administrate pentru a preveni efectele secundare, imediat după chimioterapie începe vărsătura dificil de controlat – dacă nu după prima ședință de chimioterapie, atunci cu siguranță după cele ulterioare. Este încercarea disperată a organismului de a se detoxifia.
Iar dacă, din greșeală, chimioterapia ratează vena și rămâne în țesutul din jur (extravazare), este atât de corozivă încât provoacă moartea imediată a țesutului (necroză) și durerile asociate.
În 1909, Rudolf Steiner i-a spus medicului Eugen Kolisko: „Lăsați medicina să continue să se dezvolte pe un curs atât de materialist. Dacă ați putea vedea 40 de ani în viitor, ați fi îngrozit de brutalitatea cu care această medicină va proceda, de forma de moarte prin care oamenii vor fi ‘vindecați’ de această medicină.” (5)
Chimioterapia a fost dezvoltată în jurul anului 1950, după cel de-al Doilea Război Mondial, la 40 de ani după ce aceste cuvinte au fost rostite. Endoxan® (ciclofosfamidă), un medicament de chimioterapie relativ „blând,” utilizat și astăzi ca tratament standard împotriva cancerului de sân, leucemiei, limfomului, cancerului pulmonar și altora, este de fapt un derivat chimic al gazului muștar, o armă letală folosită în ambele războaie mondiale pentru a ucide oameni.
Ce alte consecințe au aceste toxine?
O problemă încă nerezolvată până în prezent este că aceste substanțe ajung și contaminează apa potabilă – prin excrețiile pacienților. Stațiile de tratare a apelor uzate nu sunt concepute pentru a detecta și neutraliza aceste toxine, dacă acest lucru este măcar posibil.
Când un pacient moare după tratamentul cu chimioterapie, pentru a preveni contaminarea apei, corpul este cel puțin așezat într-un sicriu sigilat în mod special. În cazul incinerării, este remarcabil faptul că trupul unui pacient tratat cu chimioterapie nu arde ușor. Sunt necesare mai multe rafale de foc pentru a-l aprinde. Chimioterapia pare să aibă un efect puternic de conservare asupra corpului.
Aceste fapte trebuie făcute cunoscute înainte ca oamenii să aleagă să primească chimioterapie. Nu trebuie ascunse. În caz contrar, oamenii vor lua decizii fără să știe ce fac.
Ce este de făcut?
Dacă cauza cancerului este o slăbiciune locală a sistemului imunitar, iar tumora este doar un simptom al acesteia, accentul principal al unei terapii de vindecare trebuie să fie pe întărirea sistemului imunitar și evitarea a tot ceea ce îl slăbește. Intervenția chirurgicală poate susține acest proces, dar de la sine nu vindecă. Acesta este motivul pentru care tumora reapare.
Radioterapia poate fi necesară, de exemplu, în cancerul osos pentru ameliorarea durerii (provocate de metastazele osoase) sau în cazul unei creșteri rapide (în sarcom, un tip rar de cancer). Doza zilnică obișnuită ar trebui administrată, deoarece doar această doză va opri creșterea cancerului osos. Totuși, acest tratament ar trebui efectuat doar pentru jumătate din durata obișnuită, de exemplu, o săptămână și jumătate în loc de trei săptămâni. În acest fel, sistemul imunitar este protejat de daune excesive și poate fi întărit prin alte mijloace.
Având în vedere faptele descrise mai sus, în opinia mea, imunoterapia și, în special, chimioterapia sunt prea dăunătoare pentru a fi utilizate.
O altă cale pentru terapie.
Cum poate fi întărit sistemul imunitar? Semnalul de pornire pentru întregul sistem imunitar este febra mare (peste 39°C/102,2°F) – adică căldura generată de organism. Celulele albe inundă atunci sistemul vascular și sunt activate de căldură. Febra mare este un adevărat antrenament pentru întregul sistem imunitar.
În plus, căldura în sine distruge direct proteinele, inclusiv pe cele ale bacteriilor și virusurilor, care sunt alcătuite în principal din proteine. Microbiologul André Lwoff a primit Premiul Nobel în 1965 pentru că a atras atenția asupra acestui fapt. Este cunoscut. Totuși, în practică, acest aspect nu este luat în considerare. Febra de peste 38,5°C/101,3°F continuă să fie suprimată în mod obișnuit cu medicamente antitermice până în prezent.
Febra nu doar că întărește sistemul imunitar și distruge bacteriile și virusurile, ci distruge și proteinele celulelor tumorale. Această relație antagonică între febră și cancer era cunoscută încă din trecut. La sfârșitul secolului al XIX-lea s-a observat că puținele vindecări spontane de cancer aproape toate aveau loc după o boală febrilă severă, cum ar fi pneumonia sau erizipelul.
În același timp, s-a constatat că persoanele care dezvoltau cancer aproape niciodată nu trecuseră printr-o boală febrilă de-a lungul vieții și, mai ales, nu prin bolile copilăriei. (6) Pe de altă parte, cei care trecuseră prin malarie, cu episoadele ei repetate de febră mare, sau prin tuberculoză, cu temperatură ridicată, sau chiar doar persoane cu afecțiuni hipertiroidiene, având o temperatură bazală corporală crescută – astfel de persoane nu dezvoltau cancer sau doar în cazuri rare.
Această tendință lipsită de febră la pacienții cu cancer a primit numele de „diateză afebrilă.” De asemenea, s-a descoperit că inflamațiile locale, precum abcesele, inflamațiile patului unghial sau alergiile, erau rare în rândul acestora. Chiar și apicultorii, care sunt înțepați frecvent de albine, sunt mai puțin susceptibili la cancer.
Aceste constatări au condus la crearea unui „indice al bolilor infecțioase,” care înregistra numărul infecțiilor prin care pacienții trecuseră de-a lungul vieții. În cazul pacienților cu cancer, înregistrarea suna simplu: „anamneză goală” – fără boli infecțioase.
Aceasta rămâne valabilă și în prezent. Pacienții tipici cu cancer prezintă chiar temperaturi subnormale. Dimineața, înainte de a se ridica din pat, înainte ca căldura generată de activitatea musculară să intervină, temperatura lor bazală (măsurată rectal) este sub 36,0°C/96,8°F.
Creșterea ritmică normală a curbei temperaturii la orele 15:00 – 16:00, cu o creștere de 0,5°C/0,9°F și o scădere ulterioară în primele ore ale dimineții, lipsește adesea la pacienții cu cancer. Curbele lor rămân plate. Cancerul este o boală „rece.”
O tumoră malignă poate fi deosebită de o tumoră benignă chiar prin palpare, deoarece în majoritatea cazurilor se simte „dură ca piatra.” Răceala și duritatea sunt caracteristici ale bolii canceroase.
Terapia prin febră
Între 1890 și aproximativ 1940, pacienții cu cancer erau tratați prin inducerea febrei. Fragmente diluate de bacterii de erizipel (Streptococcus pyogenes) erau injectate în fluxul sanguin al pacientului. Deoarece bacteriile erau fragmentate și, prin urmare, moarte, ele nu se puteau replica și nu cauzau daune. Totuși, sistemul imunitar răspundea la prezența fragmentelor bacteriene în sânge cu o febră mare. După mai puțin de o oră, acestea erau distruse, iar febra scădea. Era o febră controlată, o febră „à la carte.”
Figurile de seamă ale acestei abordări au fost William Coley în New York și Wilhelm Busch în Berlin. Aceștia au obținut succese remarcabile cu această terapie prin febră, după cum atestă munca riguroasă realizată de fiica lui Coley, și ea medic. (7) Pacienții au trăit zeci de ani și nu au murit de cancer. Cu alte cuvinte, acestea au fost vindecări reale – nu doar prelungiri ale vieții.
După cel de-al Doilea Război Mondial, au fost introduse radiațiile și chimioterapia. Puterea intens distructivă a acestor măsuri a produs „succese” mai rapide decât terapia prin febră, dar ceea ce a condus în principal la victoria lor în medicină a fost atractivitatea simplă a logicii lor: dacă există o tumoră, arde-o sau otrăvește-o.
În schimb, relația antagonică dintre febră și cancer este imposibil de înțeles fără a înțelege natura polarității.
Ce este o polaritate?
Două forțe polare existente, precum căldura și frigul, au format inițial o unitate împreună. La acel moment, ele nu erau prezente ca fiind căldură și frig, ci nediferențiate. Ulterior, s-au diferențiat în două extreme opuse, iar unitatea a fost destrămată.
Fig.7. Polaritate: Doi poli opuși se separă dintr-o unitate nediferențiată.
cancer. Profesorul a considerat important să informeze studenții la medicină că chimioterapia și radioterapia nu reprezintă o soluție, că nu avem o soluție pentru cancer. Ca medici la început de carieră, nu ar trebui să ne facem iluzii în această privință, precum persoanele neavizate.
Când a fost întrebat de ce acest lucru nu este făcut public, el a răspuns că nu ar fi corect să alarmăm oamenii. Apoi a venit obiecția: de ce oamenii sunt tratați fără sens cu astfel de substanțe toxice? De ce nu sunt folosite metode mai blânde, mai raționale? Răspunsul său a fost că, după industria de armament și traficul de droguri, a treia cea mai mare putere economică din lume este chimioterapia.
De fapt, aceasta rămâne extrem de scumpă până în ziua de azi. O doză costă aproximativ 1.000 de dolari și este administrată la fiecare trei săptămâni. Noua imunoterapie este și mai scumpă, ajungând la aproximativ 10.000 de dolari la fiecare trei săptămâni. În prezent, companiile de asigurări de sănătate se confruntă cu dificultăți financiare parțial din această cauză. Un interes economic puternic nu poate fi negat.
Studiile
Faptul este că abia există studii despre noile medicamente împotriva cancerului (majoritatea fiind imunoterapeutice) care să nu fie finanțate de industria farmaceutică ce profită de aceste medicamente. Prin urmare, rezultatele lor sunt stabilite încă de la început. Cercetătorii independenți au raportat în mod repetat numeroasele metode de înșelăciune intenționată în aceste studii. Vor fi menționate aici trei exemple.
În testarea unui nou medicament împotriva cancerului, un grup de pacienți este comparat doar cu un grup care ia un alt medicament, mai vechi – nu cu un grup care nu primește niciun medicament pentru cancer sau doar un placebo. Acest lucru încalcă o regulă științifică. În testarea unui nou medicament, grupul de pacienți cu noul medicament trebuie să fie comparat cu un grup de control care nu ia un medicament comparabil. Scuza oferită aici este că ar fi lipsit de etică să privezi pacienții cu cancer de tratamentul convențional. Totuși, aceasta se bazează pe o presupunere, iar acest lucru este deja neștiințific: presupunerea că un pacient va trăi mai puțin timp fără medicamente convenționale împotriva cancerului. Acest lucru ar trebui mai întâi dovedit.
Un alt exemplu este criteriul de „supraviețuire fără progresie.” Astfel de studii se concentrează pe perioada de timp în care boala nu se agravează sau o tumoră nu reapare – nu pe cât timp este prelungită viața. Doza medicamentului pentru cancer studiat este stabilită la un nivel toxic astfel încât să se întârzie cât mai mult posibil apariția unei tumori recurente. De îndată ce aceasta apare, studiul este considerat finalizat și se încheie. Prin concluzionarea prematură a studiului, această abordare ascunde momentul real al decesului, care este adesea înaintea grupului de control ce folosește medicamentul mai vechi. Cu alte cuvinte, acest tip de studiu poate ascunde un efect de scurtare a vieții. Totuși, va fi preferat pentru terapie deoarece supraviețuirea fără progresie este mai lungă, chiar dacă timpul total de supraviețuire este mai scurt, ceea ce nu oferă niciun beneficiu pacientului.
Un al treilea exemplu este metoda perfect „legală” de a începe un studiu cu o „fază de pregătire.” Medicamentul pentru cancer este administrat mai întâi unui grup de pacienți. Cei care prezintă efecte secundare marcante sunt excluși din studiu. Apoi studiul este realizat doar cu pacienții care au tolerat bine medicamentul. Rezultatele unui astfel de studiu vor arăta apoi: „puține efecte secundare.”
Acesta este modul în care sunt efectuate studiile. (4)
Toxicitatea chimioterapiei
Chimioterapia este cea mai frecvent utilizată măsură în terapia cancerului. Este atât de toxică încât un spațiu special din spital este destinat exclusiv pentru injectarea acestei soluții într-o sticlă cu soluție salină fiziologică. Gura flaconului de chimioterapie este sigilată cu un capac de cauciuc ermetic. Lichidul poate fi extras în seringă doar cu un ac care perforează sigiliul. Apoi, fără nicio posibilitate de contact, este transferat într-o sticlă cu soluție salină sigilată similar.
În ciuda acestor precauții, înainte de a efectua acest proces, medicul trebuie să intre în această încăpere specială și să-și acopere literalmente corpul și hainele, din cap până în picioare, cu textile speciale de protecție. Transferul poate fi efectuat doar în spatele unui perete de aer („flux de aer laminar”) care suflă un curent plat de aer pentru a proteja suplimentar medicul (care poartă și o mască respiratorie de protecție) de orice posibilitate de a inhala substanța.
Flaconul gol de chimioterapie este sigilat în două pungi groase de plastic și eliminat într-un recipient special pentru deșeuri periculoase, pentru a preveni cea mai mică contaminare a sursei publice de apă potabilă.
Apoi, medicul își îndepărtează toate hainele de protecție, cu excepția mănușilor, și merge la pacient. Iar acum, aceeași substanță, care în niciun caz nu trebuie inhalată sau ingerată (chiar și în cea mai mare diluție), este introdusă în fluxul sanguin al unei ființe umane prin perfuzie intravenoasă, aducând-o în contact direct cu toate organele.
În ciuda tuturor medicamentelor suplimentare administrate pentru a preveni efectele secundare, imediat după chimioterapie începe vărsătura dificil de controlat – dacă nu după prima ședință de chimioterapie, atunci cu siguranță după cele ulterioare. Este încercarea disperată a organismului de a se detoxifia.
Iar dacă, din greșeală, chimioterapia ratează vena și rămâne în țesutul din jur (extravazare), este atât de corozivă încât provoacă moartea imediată a țesutului (necroză) și durerile asociate.
În 1909, Rudolf Steiner i-a spus medicului Eugen Kolisko: „Lăsați medicina să continue să se dezvolte pe un curs atât de materialist. Dacă ați putea vedea 40 de ani în viitor, ați fi îngrozit de brutalitatea cu care această medicină va proceda, de forma de moarte prin care oamenii vor fi ‘vindecați’ de această medicină.” (5)
Chimioterapia a fost dezvoltată în jurul anului 1950, după cel de-al Doilea Război Mondial, la 40 de ani după ce aceste cuvinte au fost rostite. Endoxan® (ciclofosfamidă), un medicament de chimioterapie relativ „blând,” utilizat și astăzi ca tratament standard împotriva cancerului de sân, leucemiei, limfomului, cancerului pulmonar și altora, este de fapt un derivat chimic al gazului muștar, o armă letală folosită în ambele războaie mondiale pentru a ucide oameni.
Ce alte consecințe au aceste toxine?
O problemă încă nerezolvată până în prezent este că aceste substanțe ajung și contaminează apa potabilă – prin excrețiile pacienților. Stațiile de tratare a apelor uzate nu sunt concepute pentru a detecta și neutraliza aceste toxine, dacă acest lucru este măcar posibil.
Când un pacient moare după tratamentul cu chimioterapie, pentru a preveni contaminarea apei, corpul este cel puțin așezat într-un sicriu sigilat în mod special. În cazul incinerării, este remarcabil faptul că trupul unui pacient tratat cu chimioterapie nu arde ușor. Sunt necesare mai multe rafale de foc pentru a-l aprinde. Chimioterapia pare să aibă un efect puternic de conservare asupra corpului.
Aceste fapte trebuie făcute cunoscute înainte ca oamenii să aleagă să primească chimioterapie. Nu trebuie ascunse. În caz contrar, oamenii vor lua decizii fără să știe ce fac.
Ce este de făcut?
Dacă cauza cancerului este o slăbiciune locală a sistemului imunitar, iar tumora este doar un simptom al acesteia, accentul principal al unei terapii de vindecare trebuie să fie pe întărirea sistemului imunitar și evitarea a tot ceea ce îl slăbește. Intervenția chirurgicală poate susține acest proces, dar de la sine nu vindecă. Acesta este motivul pentru care tumora reapare.
Radioterapia poate fi necesară, de exemplu, în cancerul osos pentru ameliorarea durerii (provocate de metastazele osoase) sau în cazul unei creșteri rapide (în sarcom, un tip rar de cancer). Doza zilnică obișnuită ar trebui administrată, deoarece doar această doză va opri creșterea cancerului osos. Totuși, acest tratament ar trebui efectuat doar pentru jumătate din durata obișnuită, de exemplu, o săptămână și jumătate în loc de trei săptămâni. În acest fel, sistemul imunitar este protejat de daune excesive și poate fi întărit prin alte mijloace.
Având în vedere faptele descrise mai sus, în opinia mea, imunoterapia și, în special, chimioterapia sunt prea dăunătoare pentru a fi utilizate.
O altă cale pentru terapie.
Cum poate fi întărit sistemul imunitar? Semnalul de pornire pentru întregul sistem imunitar este febra mare (peste 39°C/102,2°F) – adică căldura generată de organism. Celulele albe inundă atunci sistemul vascular și sunt activate de căldură. Febra mare este un adevărat antrenament pentru întregul sistem imunitar.
În plus, căldura în sine distruge direct proteinele, inclusiv pe cele ale bacteriilor și virusurilor, care sunt alcătuite în principal din proteine. Microbiologul André Lwoff a primit Premiul Nobel în 1965 pentru că a atras atenția asupra acestui fapt. Este cunoscut. Totuși, în practică, acest aspect nu este luat în considerare. Febra de peste 38,5°C/101,3°F continuă să fie suprimată în mod obișnuit cu medicamente antitermice până în prezent.
Febra nu doar că întărește sistemul imunitar și distruge bacteriile și virusurile, ci distruge și proteinele celulelor tumorale. Această relație antagonică între febră și cancer era cunoscută încă din trecut. La sfârșitul secolului al XIX-lea s-a observat că puținele vindecări spontane de cancer aproape toate aveau loc după o boală febrilă severă, cum ar fi pneumonia sau erizipelul.
În același timp, s-a constatat că persoanele care dezvoltau cancer aproape niciodată nu trecuseră printr-o boală febrilă de-a lungul vieții și, mai ales, nu prin bolile copilăriei. (6) Pe de altă parte, cei care trecuseră prin malarie, cu episoadele ei repetate de febră mare, sau prin tuberculoză, cu temperatură ridicată, sau chiar doar persoane cu afecțiuni hipertiroidiene, având o temperatură bazală corporală crescută – astfel de persoane nu dezvoltau cancer sau doar în cazuri rare.
Această tendință lipsită de febră la pacienții cu cancer a primit numele de „diateză afebrilă.” De asemenea, s-a descoperit că inflamațiile locale, precum abcesele, inflamațiile patului unghial sau alergiile, erau rare în rândul acestora. Chiar și apicultorii, care sunt înțepați frecvent de albine, sunt mai puțin susceptibili la cancer.
Aceste constatări au condus la crearea unui „indice al bolilor infecțioase,” care înregistra numărul infecțiilor prin care pacienții trecuseră de-a lungul vieții. În cazul pacienților cu cancer, înregistrarea suna simplu: „anamneză goală” – fără boli infecțioase.
Aceasta rămâne valabilă și în prezent. Pacienții tipici cu cancer prezintă chiar temperaturi subnormale. Dimineața, înainte de a se ridica din pat, înainte ca căldura generată de activitatea musculară să intervină, temperatura lor bazală (măsurată rectal) este sub 36,0°C/96,8°F.
Creșterea ritmică normală a curbei temperaturii la orele 15:00 – 16:00, cu o creștere de 0,5°C/0,9°F și o scădere ulterioară în primele ore ale dimineții, lipsește adesea la pacienții cu cancer. Curbele lor rămân plate. Cancerul este o boală „rece.”
O tumoră malignă poate fi deosebită de o tumoră benignă chiar prin palpare, deoarece în majoritatea cazurilor se simte „dură ca piatra.” Răceala și duritatea sunt caracteristici ale bolii canceroase.
Terapia prin febră
Între 1890 și aproximativ 1940, pacienții cu cancer erau tratați prin inducerea febrei. Fragmente diluate de bacterii de erizipel (Streptococcus pyogenes) erau injectate în fluxul sanguin al pacientului. Deoarece bacteriile erau fragmentate și, prin urmare, moarte, ele nu se puteau replica și nu cauzau daune. Totuși, sistemul imunitar răspundea la prezența fragmentelor bacteriene în sânge cu o febră mare. După mai puțin de o oră, acestea erau distruse, iar febra scădea. Era o febră controlată, o febră „à la carte.”
Figurile de seamă ale acestei abordări au fost William Coley în New York și Wilhelm Busch în Berlin. Aceștia au obținut succese remarcabile cu această terapie prin febră, după cum atestă munca riguroasă realizată de fiica lui Coley, și ea medic. (7) Pacienții au trăit zeci de ani și nu au murit de cancer. Cu alte cuvinte, acestea au fost vindecări reale – nu doar prelungiri ale vieții.
După cel de-al Doilea Război Mondial, au fost introduse radiațiile și chimioterapia. Puterea intens distructivă a acestor măsuri a produs „succese” mai rapide decât terapia prin febră, dar ceea ce a condus în principal la victoria lor în medicină a fost atractivitatea simplă a logicii lor: dacă există o tumoră, arde-o sau otrăvește-o.
În schimb, relația antagonică dintre febră și cancer este imposibil de înțeles fără a înțelege natura polarității.
Ce este o polaritate?
Două forțe polare existente, precum căldura și frigul, au format inițial o unitate împreună. La acel moment, ele nu erau prezente ca fiind căldură și frig, ci nediferențiate. Ulterior, s-au diferențiat în două extreme opuse, iar unitatea a fost destrămată.
Totuși, ele își păstrează relația inițială. O schimbare într-una dintre ele cauzează direct o schimbare opusă în cealaltă. Sunt conectate asemenea celor două talere ale unei balanțe. Când greutatea este îndepărtată de pe un taler, celălalt taler coboară. Când greutatea este pusă înapoi pe primul taler, al doilea revine la poziția de echilibru.
Fig.8. Când greutatea este așezată pe talerul din stânga, cel din dreapta revine la poziția de echilibru.
Totuși, ele își păstrează relația inițială. O schimbare într-una dintre ele cauzează direct o schimbare opusă în cealaltă. Sunt conectate asemenea celor două talere ale unei balanțe. Când greutatea este îndepărtată de pe un taler, celălalt taler coboară. Când greutatea este pusă înapoi pe primul taler, al doilea revine la poziția de echilibru.
Fig.8. Când greutatea este
așezată pe talerul din stânga, cel din dreapta revine la poziția de echilibru.
Cancerul este o boală „rece,” iar febra, căldura, reprezintă vindecarea sa. Iar febra nu acționează doar indirect, întărind sistemul imunitar, ci și direct, distrugând celulele canceroase. Figurativ vorbind, acestea „se topesc ca untul la soare.”
Nu din cauza eșecurilor terapiei prin febră, ci în ciuda succeselor sale, din lipsa înțelegerii modului în care funcționează, radiațiile și chimioterapia au devenit modalitățile acceptate. Drept urmare, obiectivul terapiei cancerului s-a mutat de la vindecare la prelungirea vieții. Terapia prin febră a fost, mai mult sau mai puțin, abandonată. Cu toate acestea, continuă să fie practicată astăzi de grupuri mici de medici și să ofere rezultate bune. (8)
Frica de febră
Această teamă a împiedicat acceptarea acțiunii benefice a febrei împotriva cancerului și, prin suprimarea de rutină a febrei, a promovat indirect cancerul. Originea acestei temeri se află în epidemiile Evului Mediu, care erau însoțite de febră mare. Cu toate acestea, este esențial să recunoaștem că acești pacienți nu mureau din cauza febrei în sine, ci din cauza bolii de bază. Febra era o încercare nereușită a organismului de a învinge boala. Oamenii nu mureau din cauza febrei, ci în ciuda ei. Totuși, teama de febră a persistat până în zilele noastre, chiar și în medicină.
Paradoxul unei „boli vindecătoare,” ideea că o boală – febra mare – poate vindeca o altă boală – cancerul – pur și simplu nu se potrivește cu gândirea unidirecțională a epocii noastre: aceea că o cauză produce un efect. Acest alt mod de gândire nu este logic, ci biologic. Febra este cel mai important mod prin care organismul se vindecă singur.
Febra mare nu este periculoasă
O persoană nu poate muri din cauza febrei în sine. Decesul cauzat exclusiv de febră este o raritate absolută. Problema nu este febra în sine, ci faptul că aceasta forțează inima să bată mai rapid. Pentru fiecare grad Celsius (1,8 grade Fahrenheit) de creștere a temperaturii, inima trebuie să bată cu zece bătăi mai rapid pe minut.
Astfel, dacă inima bate de 70 de ori pe minut la 37°C/98,6°F, la 40°C/104°F va bate de 100 de ori pe minut, cu 30 de bătăi mai mult pe minut. Dacă febra durează trei sau patru zile, inima poate începe să obosească. Acest lucru nu reprezintă o problemă pentru inima unui copil sau adult sănătos, dar poate deveni problematic pentru persoanele cu afecțiuni cardiace și pentru vârstnici (peste 70 de ani). Este natural ca persoanele în vârstă să devină mai slabe, nu doar în ceea ce privește vederea și auzul, ci și în inimile lor.
Acest lucru nu înseamnă că febra ar trebui suprimată la aceste persoane, ci că inima ar trebui sprijinită. 5
Convulsiile febrile la copii sunt rare și inofensive. În trecut, oamenii știau acest lucru și nu chemau medicul pentru o convulsie febrilă. Pe măsură ce febra crește rapid, oamenii au o senzație de frig, deși temperatura corpului a atins deja 38°C (100,4°F). Până când corpul ajunge la temperatura țintă de 40°C (104°F), aceștia percep căldura lipsă ca frig. Un adult răspunde cu un episod de frisoane. Prin frisoane, mușchii creează căldura necesară. O sticlă cu apă caldă poate ajuta la satisfacerea acestei nevoi, iar frisoanele vor înceta deoarece nu mai sunt necesare.
Un copil este mai sensibil decât un adult. În locul unui episod de frisoane, copilul are o convulsie febrilă. Totuși, aceasta trece atât de repede încât nu este ușor să aplici o sticlă cu apă caldă la timp pentru a o calma. După un minut sau două, când temperatura necesară a corpului a fost atinsă, convulsia încetează de la sine. Orice convulsie care durează mai mult de 15 minute nu este o convulsie febrilă și necesită examinări medicale suplimentare pentru a găsi cauza reală, dar acest lucru este extrem de rar.
Problema este că febra mare, ca toate condițiile medicale acute, are întotdeauna un curs extrem de dramatic. Este perfect normal ca pacientul
5 De exemplu, cu diluția Camphora D1 (Weleda), inițial 10 picături pe oră, iar când febra scade sub 39°C (102,2°F), 10 picături de 5 ori pe zi.
5 De exemplu, cu diluția Camphora D1 (Weleda), inițial 10 picături pe oră, iar când febra scade sub 39°C (102,2°F), 10 picături de 5 ori pe zi.
cu febră mare să se simtă rău, dar aceasta nu este un motiv pentru a recurge la medicamente antitermice pentru a aduce febra la normal (37°C/98,6°F) și a priva pacientul de acțiunea ei vindecătoare. În plus, suprimarea febrei nu este lipsită de pericol și este adesea cauza complicațiilor, deoarece permite bacteriilor și virusurilor să prospere. (9)
Compresele pentru gambe sau supozitoarele pentru febră și dinți (Weleda), când febra depășește 40°C (104°F), produc, în schimb, doar o reducere minimă a febrei – suficientă pentru a atenua disconfortul.
Cea mai simplă măsură preventivă împotriva cancerului este să nu reduci febra.
Printre măsurile medicinei convenționale care continuă să promoveze indirect cancerul se numără nu doar suprimarea de rutină a febrei peste 38,5°C (101,3°F) cu medicamente antitermice, ci și eliminarea bolilor copilăriei prin vaccinare. Aceste boli erau însoțite de febră mare și ajutau copiii să-și consolideze sistemul imunitar pe viață.
Este extrem de important să fim conștienți de faptul că toate analgezicele (calmantele), cum ar fi ibuprofenul, paracetamolul (acetaminofenul), metamizolul, aspirina și altele, sunt în același timp medicamente împotriva febrei (antipiretice). Dacă durerea de cap apare din cauza febrei și se ia un analgezic pentru aceasta, inevitabil, febra va fi și ea suprimată. În mod similar, utilizarea zilnică a calmantelor pentru dureri de cap, menstruale sau alte dureri scade simultan temperatura bazală a corpului. Cu utilizarea regulată, acest lucru crește tendința către cancer.
Condițiile dureroase ar trebui tratate cu remedii naturale care nu au efecte secundare și care duc la o vindecare reală. (10)
Vâscul
Din vremuri imemoriale, vâscul a fost cunoscut ca un remediu botanic pentru diverse boli. Totuși, ca remediu împotriva cancerului, acesta a fost indicat pentru prima dată în 1920 de Rudolf Steiner, care l-a numit „remediul” pentru cancer. O privire asupra modului de viață al acestei plante poate ajuta la înțelegerea acțiunii sale.
Vâscul nu este un parazit care trăiește pe seama gazdei sale. El își formează propriul clorofil, motiv pentru care este verde și își poate construi propria substanță vie prin fotosinteză. Nu este ca ciupercile, care sunt maro deoarece nu pot produce clorofil și, prin urmare, trebuie să își ia viața din gazdele lor. Totuși, vâscul nu poate trăi pe cont propriu, așa cum o fac alte plante. Are nevoie de o gazdă. De aceea este desemnat botanic ca un semiparazit.
Vâscul nu poate trăi pe pământ, ci doar ridicat deasupra pământului, pe coroanele copacilor. Și nici aici nu este ca alte plante, care se orientează vertical în spațiu între centrul pământului și soare. În schimb, el crește uniform în toate direcțiile, formând un tufiș sferic. Este, de asemenea, independent de timp: este mereu verde și nu își pierde frunzele iarna. Spațiul și timpul sunt atribute ale pământului, dar vâscul nu are nicio legătură cu pământul.
Cu toate acestea, are o relație puternică cu apa. Se găsește pe copacii care cresc deasupra cursurilor de apă subterane sau de-a lungul râurilor. Preia o parte din apa de la gazda sa, dar nu devine el însuși “apos”. Rămâne ferm, chiar “nervos” și bine format. Frunzele sale evaporă de șase ori mai multă apă decât cele ale gazdei sale. Ȋn acest fel, poate elibera gazda de excesul de apă.
Vâscul are o relație la fel de puternică și cu lumina. Lumina este cea care permite plantelor să creeze clorofilul verde. Acesta este motivul pentru care, atunci când plantele sunt umbrite, frunzele lor devin galbene. Totuși, vâscul are forța de a-și păstra clorofilul și de a rămâne verde. Chiar și rădăcinile sale, care se află adânc în lemnul copacului-gazdă, în întuneric total, prezintă clorofil și sunt verzi. Acest lucru, desigur, îl deranjează pe tâmplar, care nu poate folosi lemnul cu nervuri verzi pentru mobilă.
Dar aceasta este o expresie a caracterului inerent al vâscului: este plin de lumină, în întregime. Totuși, este lumina din cosmos cea care mediază forțele formatoare. Acesta este motivul pentru care frunzele plantelor care cresc în lumină puternică sunt mai clar formate și zimțate decât frunzele mai rotunde și mai nedefinite ale plantelor care cresc la umbră. Același fenomen poate fi observat la plantele care cresc în munți înalți, mai aproape de lumină, în comparație cu frunzele plantelor din zonele joase. Lumina are o acțiune formatoare. De aceea, vâscul este ferm și bine format și este chiar capabil să elibereze copacul-gazdă de excesul de apă.
În acest fel, vâscul poate ghida un organism care suferă de cancer pe calea vindecării. Organismul trebuie să se ridice deasupra pământului, să preia controlul asupra procesului excesiv de vital-apos din sine și să se umple cu forțele formatoare ale luminii.
Acțiunea substanțelor din vâsc
Cercetările au descoperit că vâscul prezintă cea mai puternică acțiune de inhibare a creșterii celulare (citostatică) cunoscută până în prezent, depășind-o pe cea a citostaticelor chimioterapeutice obișnuite de multe ori. (11) În același timp, această acțiune este îndreptată în principal asupra celulelor tumorale din sânge și țesuturi, mai puțin asupra celulelor sănătoase. Acest lucru înseamnă că vâscul are cea mai puternică capacitate cunoscută de a inhiba creșterea celulară, dar aceasta este direcționată în principal către celulele tumorale, nu către cele sănătoase. Acest fapt este unic.
Vâscul realizează acest lucru prin dezvoltarea de anticorpi vegetali (lectine) care au o afinitate extraordinară pentru celulele canceroase și, prin urmare, ghidează substanțele active din vâsc către acestea.
În același timp, vâscul stimulează întregul sistem imunitar. Crește numărul de celule albe în general și, în special, numărul limfocitelor, celulele albe responsabile de distrugerea celulelor tumorale. Acest lucru se realizează parțial prin stimularea și mărirea splinei, unul dintre organele care generează limfocitele. De asemenea, stimulează alte organe imunitare, inclusiv timusul, care, în mod normal, își desfășoară activitatea ca organ imunitar central doar în copilărie pentru a construi sistemul imunitar pe viață. Sub terapia cu vâsc, timusul își reia acum activitatea.
Nicio substanță cunoscută nu prezintă astfel de acțiuni opuse în aceste două direcții: pe de o parte, inhibarea puternică a creșterii celulare (în special a celulelor tumorale), iar pe de altă parte, stimularea puternică a sistemului imunitar. Medicina convențională a depus eforturi nesfârșite pentru a găsi exact acest lucru. El există aici, în vâsc.
Un aspect unic final al vâscului este modul în care acesta acționează asupra nucleului celulelor canceroase. Puterea sa de a inhiba creșterea celulară nu ucide efectiv celula, ci pare să blocheze doar secțiunea genelor responsabilă de diviziunea celulară hiperactivă. (12) Cu alte cuvinte, vâscul are capacitatea de a transforma celulele canceroase înapoi în celule sănătoase. Este cu adevărat „remediul” pentru cancer.
Cum are vâscul toate aceste efecte?
Prin stimularea organismului de a genera căldură.
Această căldură începe să se dezvolte la o oră după injecție. Apare local sub formă de inflamație la locul injectării. Dacă este suficient de puternică, devine vizibilă chiar ca roșeață a pielii. În plus, chiar și atunci când injecția este făcută într-un loc îndepărtat de tumoră, temperatura din jurul tumorii crește cu până la 2°C (3,6°F).
Temperatura generală a corpului crește, de asemenea, după injecție, însă acest lucru variază mult în intensitate, momentul apariției și durată. În medie, temperatura crește cu 0,5°C (0,9°F), începând între o oră și două zile după injecție. Mai mult, pe parcursul terapiei, atât temperatura bazală a corpului, cât și curba ritmică zilnică a temperaturii se normalizează. Cu alte cuvinte, căldura pacientului crește atât local, cât și general.
Dificultatea terapiei cu vâsc
Terapia cu vâsc se află la început, iar orice început întâmpină dificultăți. Totuși, medicina convențională este la sfârșit.
Dificultatea terapiei cu vâsc constă în varietatea prea mare de preparate diferite, doze și arbori-gazdă.
Care este preparatul potrivit?
Rudolf Steiner a oferit diverse indicații despre cum să se îmbunătățească eficacitatea vâscului prin procesare. Din păcate, acest lucru nu a dus la un preparat unic care să fi realizat un progres fiabil în terapia cancerului, ci la un număr mare de preparate diferite pe bază de vâsc: Iscador®, Iscucin®, Helixor®, abnobaVISCUM® și altele. Astfel, apare întrebarea: Care este cel mai bun?
S-ar putea spune că toate aceste preparate sunt la fel de slabe, deoarece niciunul dintre ele nu este capabil să înlocuiască complet bisturiul chirurgului, pe care Steiner l-a stabilit ca un obiectiv realist. La fel de bine s-ar putea spune că toate aceste preparate sunt la fel de bune, deoarece vâscul în sine este atât de valoros încât nicio formă de procesare nu-i poate distruge eficacitatea.
Mai important decât preparatul în sine este dozajul corect.
Și această întrebare devine deosebit de complicată din cauza faptului că dozajul diferitelor preparate nu poate fi comparat între ele. Datorită metodelor diferite de procesare, acestea conțin cantități diferite de substanțe active. De exemplu, 1 mg de Iscador® nu este comparabil cu 1 mg de Helixor®.
Astfel, întrebarea „Care este preparatul potrivit?” poate fi răspunsă doar astfel: Preparatorul pe care medicul îl cunoaște cel mai bine și pentru care cunoaște pragul de supradozare.
Care sunt semnele de supradozaj?
Când dozajul este corect, pacienții pot resimți o ușoară oboseală în ziua următoare injecției. În ziua următoare, se vor simți la fel ca înainte de injecție sau chiar mai puternici. De asemenea, este posibil să nu simtă nicio schimbare imediată. Totuși, vâscul își exercită efectul de întărire în fundal, ceea ce va deveni evident prin creșterea energiei psihice și fizice după patru până la cinci săptămâni de tratament.
Pacientul se simte mai pozitiv. Somnul devine mai profund, greutatea corporală crește, tranzitul intestinal este stimulat (mai ales dacă era prezentă constipația) și devine regulat. Pacientul înflorește. Acest efect se reflectă, de obicei, și în rezultatele de laborator. Numărul leucocitelor crește dacă era scăzut, în special limfocitele și uneori chiar eozinofilele, celulele albe responsabile de distrugerea proteinelor străine în alergii.
Dacă, în ziua următoare injecției cu vâsc, în loc de o ușoară oboseală, pacientul experimentează epuizare și o nevoie puternică de a se întinde și a dormi, iar acest lucru persistă câteva zile, posibil însoțit de greață, diaree sau dureri de cap, acesta este un semn de supradozaj. După un timp, acest lucru va fi reflectat și în rezultatele de laborator, printr-o scădere a numărului de leucocite și limfocite.
Care este doza corectă?
Din păcate, nu există un dozaj uniform și constant de succes. Astăzi, se preferă în general doze mai mari, sub presupunerea că „mai mult (substanță) înseamnă mai mult (efect).” În trecut, se utilizau mai degrabă doze mai mici. Ambele abordări continuă să fie eficiente până în prezent, (13) dar niciuna dintre ele nu este 100% eficientă. Cine are dreptate?
Eficacitatea dozelor mai mici corespunde legii biologice a proceselor de viață (legea Arndt-Schulz). Conform acestei legi, o iritație ușoară provoacă un răspuns al organismului. Totuși, o iritație foarte puternică anulează răspunsul organismului. Acest lucru poate fi observat în reacția pielii la lumina soarelui: o expunere scurtă stimulează producția de melanină în piele, oferind un efect protector, în timp ce o expunere prelungită produce o arsură.
Vâscul în sine conține substanțe citostatice, cum ar fi viscotoxinele, care (după cum indică numele) sunt otrăvitoare. La o doză mică, acestea creează o iritație minoră, care pune sistemul imunitar sub o ușoară presiune, oferindu-i un „mic impuls.” Inițial, organismul răspunde printr-un „pas greșit” (o ușoară oboseală). Totuși, dacă această doză este administrată în mod repetat, în timp sistemul imunitar dezvoltă rezistență prin lupta împotriva acesteia. Devine mai robust. Aceasta este acțiunea dozelor mici.
Cu cât doza este mai mare, cu atât este mai puternică acțiunea citostatică, inhibând direct tumora, dar și slăbind sistemul imunitar. Efectele secundare menționate anterior ale supradozajului cu vâsc, inclusiv scăderea numărului de celule albe, sunt semnificativ mai ușoare decât cele cauzate de chimioterapie. Totuși, ele există. Pentru sistemul imunitar, aceste doze mai mari reprezintă mai degrabă o „lovitură” decât un impuls; ele pun sistemul imunitar sub o presiune mai mare, care îl face să „cadă” (epuizare) în loc să se împiedice. Apoi, acesta are nevoie de timp și energie pentru a „se ridica din nou.”
Când acest proces este repetat, sistemul imunitar devine treptat mai slab din cauza efortului, în loc să devină mai puternic. În cazuri rare, această abordare poate fi necesară, dar, în special în stadiile inițiale și intermediare ale cancerului, este contraproductivă.
De aceea, este important să recunoaștem semnele supradozajului menționate anterior. Dacă acestea apar, ar trebui luată o pauză de tratament de două săptămâni, după care injecțiile cu vâsc pot fi reluate la următoarea doză mai mică.
Care este copacul-gazdă potrivit?
Și aici părerile sunt diferite. Când Iscador® a fost introdus în Argentina în anii 1970, vâscul era prelevat doar de pe trei copaci-gazdă:
- Quercus (Qu), stejarul, pentru bărbați;
- Mali (M), mărul, pentru femei;
- Pini (P), pinul, pentru tratamentul tumorilor cerebrale.
De-a lungul acestor ani, tratamentul cu vâsc a fost eficient în Argentina. Acești trei copaci-gazdă sunt, evident, suficienți.
Consecința tragică a acestor dificultăți
Confruntați cu complexitatea varietății de preparate, doze și copaci-gazdă, mulți medici de familie, copleșiți de numărul mare de pacienți și având puțin timp, evită „desișul” diferitelor terapii cu vâsc. În același timp, un număr tot mai mare de pacienți cu cancer se îndepărtează de medicina convențională și, fără sprijinul unui medic sau cunoștințe medicale, pornesc într-o căutare haotică printre „recomandări” pentru a găsi o cură alternativă pentru cancer.
A se angaja într-un tratament pentru cancer pe cont propriu nu este, în niciun caz, recomandat aici. Totuși, pentru binele acestor pacienți și al medicilor interesați, se va face o încercare de a oferi o recomandare de terapie care să fie ușor de înțeles, să nu provoace daune și să permită pacienților cu cancer să beneficieze de acțiunea binefăcătoare a vâscului.
Exemplu de tratament cu vâsc
Iscador®, dezvoltat în 1920 de Oskar Schmiedel în colaborare cu Ita Wegman, este primul preparat pe bază de vâsc creat vreodată. Acest lucru înseamnă că are cel mai lung istoric de utilizare. Este, de asemenea, disponibil în relativ multe țări. Personal, am cea mai mare experiență cu acest preparat.
Abordarea obișnuită este creșterea treptată a dozei de vâsc. Când Iscador® a fost creat, dozele din fiolele de Iscador® au fost astfel crescute în pași de 10, fiecare conținând de 10 ori mai multă substanță decât doza anterioară: s-au produs fiole conținând 0,01mg, apoi fiole de 0,1mg, apoi 1mg și apoi 10mg de substanță activă din vâsc. Următorul pas ar fi trebuit să fie fiole de 100mg de vâsc. Totuși, s-a constatat că la această doză, vâscul este excesiv de citostatic și, prin urmare, toxic. În schimb, s-au produs fiole de 20mg.
Ceea ce nu s-a observat, însă, este că trecerea de la 0,1mg la 1mg este deja prea mare. După trei până la patru săptămâni de tratament cu fiole de 1mg, apar frecvent simptome de supradozaj. Oricine poate testa acest lucru pe sine. Pe de altă parte, doza de 0,01mg este prea slabă. Prin urmare, cea mai eficientă abordare este să se înceapă și să se mențină doza de 0,1mg neschimbată pe parcursul tratamentului, în loc să se utilizeze Seria 0 Iscador®, care conține șapte fiole: două de 0,01mg, două de 0,1mg și trei de 1mg.
Astfel, se recomandă utilizarea pachetelor de Iscador® M (pentru femei) sau Qu (pentru bărbați), fiecare conținând șapte fiole doar de 0,1mg. Acestea sunt disponibile în Elveția. Fiolele sunt aspirate într-o seringă de 2ml folosind un ac gros (de exemplu, ac de calibru 23), apoi, schimbând cu cel mai fin ac (de calibru 30), sunt injectate subcutanat de două ori pe săptămână. Trei ori pe săptămână este, de obicei, prea frecvent pentru sistemul imunitar.
Vâscul este injectat în apropierea tumorii sau a cicatricei chirurgicale pentru a stimula inflamația în acel loc și a crea un „înveliș de căldură în jurul tumorii” (Rudolf Steiner). Acest lucru ar trebui făcut seara, cu o oră înainte de culcare. În timpul somnului, toate forțele noastre se retrag din lumea exterioară către interior pentru a reface corpul, inclusiv sistemul imunitar. Acesta este momentul în care vâscul poate avea cel mai mare efect.
Înainte de somn, se plasează o sticlă cu apă caldă peste locul injecției pentru a intensifica inflamația locală fără a crește doza, ceea ce ar însemna și creșterea toxinelor citostatice ale vâscului. Pentru o tumoră abdominală inferioară, la jumătate de oră după injecția în abdomenul inferior, pacientul ar trebui să facă o baie de șezut supraȋncălzită: pacientul stă în apă plăcut caldă, menținând regiunea inimii deasupra apei. Picioarele sunt așezate pe marginile căzii. În acest mod, temperatura poate fi crescută semnificativ fără a stresa inima sau a dilata venele din picioarele inferioare.
Pe parcursul a cinci minute, temperatura apei este crescută la un nivel neplăcut, iar pacientul rămâne în apă timp de încă 15 minute (se adaugă apă fierbinte în mod repetat pentru a menține temperatura ridicată). Apoi pacientul se usucă și merge la culcare cu o sticlă cu apă caldă plasată pe locul injecției.
Injecțiile ar trebui administrate de două ori pe săptămână. Durata acestui tratament variază de la trei luni la fiecare doi ani, în cazul profilaxiei, până la utilizarea continuă atunci când există o tumoră prezentă în organism. Tratamentul de trei luni este util primăvara sau toamna, când temperaturile externe variabile slăbesc sistemul imunitar.
Stresurile emoționale severe (cum ar fi separările sau altele) au, de asemenea, un efect de slăbire asupra organismului, astfel încât tratamentul cu vâsc ar trebui continuat atât timp cât aceste stresuri persistă.
Când ar trebui utilizat vâscul în acest mod?
Un tratament de trei luni la fiecare doi ani este recomandabil ca măsură profilactică, chiar și pentru persoanele care rareori fac febră sau inflamații acute.
De asemenea, este recomandat în cazurile de inflamație cronică de-a lungul tractului gastrointestinal, de la boala de reflux gastroesofagian (GERD) până la colita ulcerativă, incluzând inflamațiile cronice ale organelor digestive (ficat, vezica biliară etc.). Cavitatea abdominală este locul din corp unde viața este generată. Aceste celule pline de viață au cea mai puternică tendință de proliferare. Acesta este motivul pentru care multe tipuri de cancer apar sub diafragmă.
În plus, spre deosebire de inflamația acută, inflamația cronică are un efect de slăbire asupra sistemului imunitar, deoarece acesta nu reușește să depășească inflamația. Își pierde controlul asupra acestor celule, iar acestea pot începe să prolifereze. Și în aceste cazuri, această măsură preventivă poate fi efectuată timp de trei luni la fiecare doi ani.
În cazul leziunilor precanceroase de orice tip (polipi intestinali, endometrioză, multiple negi etc.), vâscul are un efect remarcabil. În acest stadiu incipient, boala a început să devină vizibilă, dar nu este încă pe deplin manifestă. Este mai degrabă o predispoziție decât o prezență reală și, prin urmare, poate fi influențată mai ușor. Tratamentul ar trebui să continue până la regresia completă a leziunii precanceroase.
Pentru condițiile precanceroase ale pielii și membranelor mucoase (keratoza actinică, leucoplazia, lichenul scleros etc.), vâscul poate fi aplicat suplimentar local, în fiecare seară, sub formă de unguent (Viscum mali 10%, Weleda), pentru a acționa peste noapte. În stadiile incipiente ale cancerului de col uterin (Pap II-IV), pe lângă injecțiile subcutanate în abdomenul inferior, unguentul poate fi aplicat pe un tampon și introdus profund în vagin peste noapte.
După regresia leziunii precanceroase, tratamentul va urma același model ca pentru profilaxie: un tratament de trei luni la fiecare doi ani, precum și în cazurile de stres emoțional.
Când se descoperă o tumoare, acest tratament ar trebui să fie implementat deja înainte de operație. Când este prezentă o stare de epuizare la momentul diagnosticului – o situație foarte frecventă – este chiar mai bine să se amâne operația cu una până la trei luni pentru a oferi pacientului timp să se refacă și să-și întărească sistemul imunitar cu ajutorul vâscului.
Dacă tumoarea are dimensiuni mai mici de 2 cm, aceasta poate fi monitorizată lunar prin ecografie sau la fiecare trei luni prin RMN (fără substanță de contrast). Inițial, aceasta poate crește în dimensiuni din cauza inflamației produse de vâsc în jurul tumorii și apoi se poate micșora după trei luni. Totuși, dacă continuă să crească după acest interval, mai ales peste 2 cm, aceasta ar trebui îndepărtată.
În orice caz, utilizarea vâscului va face ca tumoarea să fie mai bine încapsulată cu celule albe înainte de operație. Acest lucru înseamnă că tumoarea poate fi îndepărtată mai ușor și cu o probabilitate mai mică ca celulele canceroase să pătrundă în fluxul sanguin. Și dacă acest lucru totuși se întâmplă, sistemul imunitar va fi suficient de întărit pentru a recunoaște și distruge aceste celule.
Dacă este posibil, în timpul operației ar trebui îndepărtat doar „ganglionul santinelă,” iar dacă nu sunt găsite celule canceroase în acesta, ceilalți ganglioni limfatici ar trebui lăsați în corp, deoarece aceștia au o funcție de protecție împotriva celulelor canceroase. Imediat după operație, ar trebui luată o pauză de două până la trei săptămâni de la tratamentul cu vâsc, deoarece țesutul este deja inflamat din cauza intervenției chirurgicale.
După aceasta, tratamentul cu vâsc ar trebui reluat și menținut fără pauză în primii doi ani, cu excepția cazurilor de infecții febrile (gripă, etc.) sau inflamații locale intense (abces, etc.), deoarece nu este necesar să se stimuleze inflamații suplimentare. În al treilea an, se poate introduce o pauză de două săptămâni la fiecare trei luni. În al patrulea an, pauzele pot fi extinse la trei săptămâni.
Începând cu al cincilea an, terapia se desfășoară de două ori pe an timp de trei luni și suplimentar în cazurile de stres emoțional semnificativ. Deoarece predispoziția la cancer nu poate fi întotdeauna depășită, este recomandabil să se continue acest tratament de două ori pe an pentru tot restul vieții pacientului.
Această recomandare se aplică însă numai atunci când tumoarea a fost îndepărtată. Dacă tumoarea rămâne în corp, terapia cu vâsc trebuie efectuată de două ori pe săptămână fără pauză (cu excepția cazurilor de febră sau inflamații locale).
În cazurile în care terapia cu vâsc este efectuată în paralel cu terapia convențională împotriva cancerului, aceasta trebuie administrată în pauzele dintre ciclurile de chimioterapie, lăsând un interval de cel puțin patru zile între aceasta și tratamentele de chimioterapie anterioare și ulterioare. Același lucru se aplică și utilizării vâscului în paralel cu radioterapia. Vâscul ar trebui administrat înainte și după tratamentul de radiație, nu în timpul acestuia, păstrând de asemenea un interval de patru zile. Folosit în acest mod, vâscul are un efect pronunțat împotriva scăderii numărului de celule albe și a altor efecte secundare ale terapiei convenționale.
În stadiile avansate ale cancerului, vâscul, administrat la doza mică menționată anterior, prezintă o acțiune remarcabil de benefică. Pacientul experimentează, adesea, puține sau chiar niciun simptom pentru o perioadă lungă de timp, chiar și atunci când cancerul continuă să crească, și ȋși poate continua viața de zi cu zi ȋn mod normal. Apoi, pentru o scurtă perioadă, apar anumite simptome, dar acestea sunt de obicei tolerabile, astfel încât se poate evita utilizarea opiaceelor și efectele de ȋncețoșare mentală pe care acestea le cauzează.
Ulterior, în câteva săptămâni, pacientul decedează, adesea în deplină conștiență. Prin urmare, vâscul ar trebui administrat până la ultima suflare.
În această perioadă finală, tratamentul cu Aurum este de asemenea adesea util7. Acțiunea sa liniștitoare este de obicei resimțită în decurs de 30 – 60 de minute. Aurum, aurul, reprezintă forța soarelui concentrată în materie solidă. Acesta ridică ușor nucleul suflet-spirit al ființei umane din corp, reducând durerea și disconfortul, și indică spre cosmos, ținta drumului terestru.
Cele trei măsuri esențiale:
Nutriția joacă un rol absolut vital aici. Cancerul se hrănește cu zahăr. Metabolismul său este fermentativ, nu putrefactiv. Nu poate trăi pe bază de proteine, nici pe bază de grăsimi. Această descoperire i-a adus lui Otto Warburg Premiul Nobel în 1931. Este un fapt cunoscut, dar nu este aplicat în practica medicală. Din aceasta rezultă că pacienții cu cancer nu ar trebui să consume zahăr. Aceasta include mierea (cu excepția unei lingurițe pe zi), siropul de arțar și toți ceilalți îndulcitori naturali. Include chiar și fructele uscate, sucurile de fructe și fructele bogate în zahăr (struguri, mango, ananas și banane). Toate celelalte fructe proaspete care conțin mai puțin zahăr și al căror zahăr este legat de pulpa fructului, astfel încât să nu inunde sângele cu zahăr, pot fi consumate în cantități nelimitate. Stevia poate fi folosită ocazional, dar nu îndulcitorii artificiali. Ca și viața însăși, mâncarea ar trebui consumată așa cum este, fără a fi îndulcită.
În cazurile în care o tumoare este încă prezentă în organism, din păcate, amidonul trebuie și el exclus din dietă, deoarece se transformă destul de rapid în zahăr în procesul de digestie. Amidonul se găsește în cereale (orez, porumb, quinoa, mei etc.) și în produsele derivate din acestea (pâine și paste), precum și în cartofi, cartofi dulci și leguminoase (mazăre, fasole, linte, soia etc.). Toate celelalte alimente care nu sunt dulci – carne, pește, ouă, unt, lapte, legume etc. – pot fi consumate. Aceasta înfometează
7 Aurum met. praep. D30, fiole (Weleda), se administrează zilnic seara, o fiolă subcutanat în abdomen (de exemplu), și suplimentar în cazuri de agitație, durere etc.
tumoarea, dar întărește pacientul și este foarte eficientă atunci când este aplicată consecvent.
Alcoolul este o otravă cunoscută. Aceasta este baza acțiunii sale dezinfectante în distrugerea bacteriilor, de exemplu. Este deosebit de toxic pentru ficat, deoarece, așa cum sugerează numele acestui organ, ficatul transformă alimentele aproape moarte digerate înapoi în viață. Printre alte funcții, sintetizează toți precursorii proteici pentru sistemul imunitar. Astfel, joacă un rol crucial, mai ales în cancer. În plus, alcoolul are un efect de amorțire asupra „Eu-lui,” așa cum se observă în dezinhibarea pe care o cauzează. Acțiunea sa este contrară scopului de trezire al bolii. Prin urmare, consumul de alcool ar trebui eliminat cel târziu la apariția cancerului.
În contrast, toate produsele lacto-fermentate (iaurt, smântână, brânză de vaci, brânză proaspătă, varză murată, murături etc. 8) sunt mai degrabă un remediu decât un aliment, în special pentru ficat. Produsele alimentare alese ar trebui să fie nu doar organice, ci, oriunde este posibil, de calitate biodinamică. Alimentele biodinamice nu sunt doar cultivate fără pesticide, erbicide etc., ca alimentele organice, ci cultivate folosind procese speciale care le permit să încorporeze o cantitate deosebit de mare de lumină. Acest lucru este vizibil chiar cu ochiul liber, așa cum se vede mai jos.
8 Când tumorile nu mai sunt prezente în organism, pâinea cu maia (un produs lacto-fermentat) făcută din secară biodinamică poate fi consumată.
Fig.9. Câmp de orez în Taiwan în proces de conversie de la organic (dreapta) la biodinamic (stânga).
… Și această forță a luminii este ceea ce contează cu adevărat în nutriție, mai ales în cancer. (14)
A doua măsură este mersul pe jos. Prin mers, corpul generează propria căldură, în timp ce zahărul din sânge este utilizat de musculatura corpului și reținut de la cancer. Și nu doar mușchii sunt întăriți prin mers, ci și sistemul imunitar. De exemplu, șoarecii au fost supuși unui exercițiu pe o roată de alergare. Ulterior, celulele canceroase injectate în ei au fost distruse de sistemul lor imunitar. Mersul pe jos este mai benefic pentru suflet decât alergatul. În timpul mersului există timp pentru a procesa evenimentele zilei și pentru a te bucura de ceea ce este perceput prin simțuri de-a lungul drumului. Mersul pe jos timp de o oră pe zi – două ore dacă tumora este încă prezentă în corp – urmat de o jumătate de oră de odihnă în pat, are un efect puternic de inhibare a cancerului.
A treia măsură vitală care trebuie menționată aici este somnul. Pentru a restabili forțele cheltuite în activitatea exterioară pe parcursul zilei, sunt necesare cel puțin opt ore de somn. Este important ca în această perioadă să nu apară deranjamente exterioare. De asemenea, tulburările interioare, cum ar fi enervarea sau îngrijorarea, care pot apărea, de exemplu, atunci când somnul întârzie, sunt cea mai sigură metodă de a nu adormi. Prin urmare, aceste sentimente ar trebui calmate.
În contrast, statul în pat cu un sentiment de mulțumire interioară are un efect de întărire, chiar și fără somn. Exercițiul de retrospectivă (rückschau) (Rudolf Steiner) are, de asemenea, un efect puternic de întărire. Acesta constă în revizuirea zilei timp de 10-15 minute, începând cu evenimentul cel mai recent și mergând înapoi până la dimineață. Revizuirea nu ar trebui să fie în gânduri abstracte, ci în imagini, ca și cum te-ai privi din exterior. În acest fel, „Eul” se situează deasupra urcușurilor și coborâșurilor sentimentelor și este capabil să preia conștient cele mai semnificative evenimente ale zilei.
Într-o situație deosebit de intensă, poate fi important să te întrebi din această perspectivă: „Care este esențialul despre această situație?” Acest lucru împiedică sentimentele inconștiente să mocnească în adâncuri și să împingă „Eul” deoparte. De aceea, acest exercițiu este deosebit de important pentru pacienții cu cancer.
Când este urmată cu strictețe, terapia cu vâsc descrisă mai sus, împreună cu dieta menționată, mersul pe jos, somnul și evitarea medicamentelor pentru febră și durere, poate duce deja la regresia unei tumori existente, mai ales atunci când niciun tratament convențional nu a slăbit sistemul imunitar.
Și aceste măsuri, chiar și fără vâsc, reprezintă cea mai bună profilaxie împotriva cancerului pentru oricine.
Alte măsuri rezonabile
Celulele canceroase au o viață excesiv de proliferativă. Oxigenul este ostil vieții pur biologice. Acesta este motivul pentru care plantele „elimină” oxigenul. Oxigenul excesiv este toxic pentru plante, la fel cum CO2-ul excesiv este toxic pentru oameni. Plantele au nevoie de CO2 pentru a trăi. Cancerul, asemenea unei plante, nu tolerează oxigenul. Din acest motiv, oxigenul este de asemenea util împotriva cancerului.
Acest efect este deosebit de remarcabil în cazul tumorilor pulmonare, deoarece acestea pot fi expuse direct la oxigen prin inhalare. S-a observat în mod repetat că tumorile pulmonare regresează sub terapia cu oxigen. În acest scop, se comandă de la un furnizor de servicii medicale o butelie de oxigen de 10 litri, care este livrată acasă împreună cu o mască facială, de preferat cu un sac de rezervă.
Butelia de oxigen este plasată lângă pat și setată la un debit de 4 litri/min pentru inhalare, care are loc zilnic timp de o oră, în timpul odihnei de la prânz. Furnizorul poate oferi, de obicei, instrucțiuni despre cum să setați butelia de oxigen la acest debit. Cu o jumătate de oră înainte de inhalarea oxigenului, se ia 1g de vitamina C pentru a promova asimilarea oxigenului de către țesuturi. Butelia va dura aproximativ 20 de zile și trebuie înlocuită după acest interval.
Această terapie ar trebui urmată timp de trei până la șase luni și repetată la fiecare șase până la douăsprezece luni.
Ozonul (O3), cu al treilea atom de oxigen, este o formă mai puternică de oxigen și are același efect în toate celelalte tipuri de cancer care nu pot intra în contact direct cu oxigenul, așa cum se întâmplă în cazul cancerului pulmonar. Insuflația rectală este preferabilă administrării intravenoase. Abordarea rectală permite ca aproape tot O3 (97%) să ajungă în sânge și este mai puțin invazivă decât cea prin venă. De asemenea, curăță intestinul de bacteriile anaerobe patogene, care nu tolerează oxigenul din aer (anaerob = care trăiește fără aer). În cazul cancerului rectal, care intră în contact direct cu ozonul, efectul este cel mai puternic.
Există medici și naturopați care administrează ozon. Tratamentul se face o dată pe săptămână. Un tratament rectal tipic ar putea începe cu 15μg/200ml, crescând treptat la fiecare ședință, mai întâi la 20μg, apoi la 25μg, și apoi de trei ori la 30μg/400ml. Când doza ajunge la 40μg/800ml, terapia poate fi continuată la acest nivel timp de trei până la șase luni și repetată la fiecare șase până la douăsprezece luni.
Metabolismul fermentativ al cancerului creează un mediu acid în jurul tumorii, ceea ce o face mai puțin accesibilă sistemului imunitar. Prin urmare, are sens să se alcalinizeze organismul. Acest lucru poate fi realizat prin utilizarea bicarbonatului de sodiu, de exemplu, prin administrarea unei tablete de Bicanorm® înainte de culcare. Aceste tablete sunt acoperite cu un strat rezistent la acidul gastric, care împiedică neutralizarea reciprocă a bicarbonatului de sodiu și a acidului gastric.
Starea alcalinizată a sângelui poate fi verificată prin măsurarea pH-ului primei urine de dimineață, care trebuie să fie mai mare de 6.5. Aceasta se poate face în perioada în care nu se ia oxigen, deoarece vitamina C este acidă și contracarează efectul alcalinizant al bicarbonatului de sodiu.
În cele din urmă, iodul sub formă de Kalium jodatum 20% stimulează funcția tiroidiană9. Acest lucru rezultă într-un ușor hipertiroidism, cu o creștere a temperaturii bazale a corpului și o ardere crescută a substanțelor corporale, atât proprii, cât și străine. Acesta este motivul pentru care observăm o creștere a temperaturii și o pierdere în greutate la pacienții cu hipertiroidism. Ambele efecte distrug în același timp celulele canceroase.
În cazurile de cancer avansat, în loc să se stimuleze funcția tiroidiană, proces care durează între trei și șase luni, acest efect poate fi produs imediat prin substituirea hormonului tiroidian (L-tiroxină). Acesta se dozează chiar sub nivelul la care apar efectele secundare ale hormonului tiroidian (primul efect secundar este de obicei tulburarea somnului), începând cu 25μg L-tiroxină, o tabletă dimineața, și crescând doza la fiecare două săptămâni cu încă 25μg. De obicei, doza potrivită este între 50μg și 75μg.
Măsuri inutile sau chiar dăunătoare
9 Prescripție: Kalium jodatum 20.0, Aqua dest. ad 100.0, de două ori pe zi, 20 de picături.
O alternativă este soluția Lugol 5%, de două ori pe zi, 25 de picături.
Un număr mare de substanțe alternative sunt recomandate împotriva cancerului. Substanțele și măsurile menționate mai sus se bazează pe biologia celulelor canceroase și pe întărirea sistemului imunitar. Eficacitatea lor este comprehensibilă. Unele substanțe alternative recomandate sunt de sprijin, dar prea blânde (vitamina C intravenoasă în doză mare, aloe, diverse diete și ceaiuri din plante etc.). Alte substanțe și măsuri, însă, nu au un mod de acțiune comprehensibil și sunt ineficiente (înotul cu delfinii etc.). În cele din urmă, unele substanțe recomandate sunt de-a dreptul dăunătoare.
Printre substanțele dăunătoare se numără CDS (soluția de dioxid de clor), un dezinfectant comun puternic, utilizat pentru tratarea deșeurilor cu miros urât și a instalațiilor de epurare a apelor uzate. Utilizarea sa pe produse alimentare (de exemplu, carne) este interzisă în Europa și este controversată chiar și în diluții mari pentru tratarea apei potabile contaminate cu bacterii. Pentru cancer, se sugerează administrarea orală în concentrații ridicate.
Ca dezinfectant, CDS ucide toate bacteriile, inclusiv pe cele benefice, de la gură până la rect. Mai grav, însă, este faptul că aceasta este absorbită în sânge. Aceasta este baza eficacității sale în malarie, deoarece această boală constă în paraziți unicelulari prezenți în sânge, unde pot fi distruși de CDS. Totuși, odată ajuns în sânge, este toxic pentru toate organele, inclusiv pentru sistemul imunitar. În cazul cancerului, care nu implică paraziți în sânge, acest lucru cauzează daune inutile.
Cianura din migdalele amare și fructele sâmburoase (sâmburii de caise, prune etc.) intră, de asemenea, în această categorie de substanțe dăunătoare. Din vremuri imemoriale, cianura este cunoscută ca o otravă atât de puternică încât, în cantități foarte mici (1 mg/kg greutate corporală), cauzează moartea în câteva secunde. (15) Chiar și ingerarea a doar 5-10 migdale amare este letală pentru copiii mici – deși aceasta este o formă naturală de cianură. (16)
Cianura se leagă rapid de tot fierul, nu doar din sânge, ci și din fiecare celulă, blocându-l să se lege de oxigen. Acest lucru înseamnă că provoacă o sufocare internă care ajunge în fiecare celulă a corpului. În acest fel, smulge nucleul suflet-spirit al ființei umane într-un fel de explozie (Rudolf Steiner). (17) Migdalele amare și sâmburii fructelor sâmburoase acționează în această direcție.
În cazurile CDS și cianură, medicina alternativă pare să fi adoptat aceeași atitudine întâlnită în medicina convențională: luptă împotriva cancerului cu cele mai puternice otrăvuri, indiferent de daunele cauzate.
Chiar și vitamina D aparține listei măsurilor dăunătoare. Aceasta întărește nu doar oasele, ci întreaga ființă umană. De fapt, sufletul este afectat de această întărire mai devreme decât corpul. Oamenii tind să dezvolte o rigiditate interioară, o dorință de a menține totul exact așa cum a fost întotdeauna, fără nicio schimbare – o atitudine care merge în direcția demenței. (18)
Pacientul tipic cu cancer
Pacienții tipici cu cancer au mai multe caracteristici comune. Așa cum am văzut, aceștia au o temperatură scăzută a corpului, dar nu simt frigul; iarna ies afară purtând doar o cămașă. Rareori s-au îmbolnăvit în viața lor și, prin urmare, nu își amintesc ultima dată când au avut gripă. Rareori sau niciodată nu strănută. La fel cum tolerează cancerul, tolerează polenul și acarienii de praf, adică proteinele străine care au pătruns prin membranele lor mucoase. Nici măcar nu își pot aminti ultima dată când au strănutat, care poate fi cu decenii în urmă.
Vâscul are un efect vindecător asupra tuturor acestor caracteristici. Pacienții simt căldura după injecție, fac gripă și pot strănuta din nou.
Acești pacienți prezintă trăsături comune și pe plan psihologic. Au un suflet blând, de fapt prea blând. Nu pot spune „nu” și cedează prea ușor – o imagine psihică a bolii fizice. Se subordonează unei ființe străine și suferă profund din această cauză. Poate fi vorba despre soțul lor, mama lor sau profesia lor. Întrebați dacă există o problemă persistentă în viața lor, știu răspunsul imediat. O persoană care trebuie să reflecteze nu este un pacient tipic cu cancer.
Astfel de pacienți au o problemă care trebuie rezolvată acum, pe cea mai scurtă cale. Atunci prognosticul lor este bun. Ei trebuie să aibă mai multă plăcere în viață decât durere. Altfel, boala, sub forma cancerului, îi va „ajuta” să pună capăt suferinței lor.
De fapt, însă, doar aproximativ o treime dintre toți pacienții cu cancer prezintă aceste trăsături tipice. Dacă acestea sunt prezente, terapia ar trebui implementată mai intens, în special în rezolvarea situației de viață menționate mai sus.
Semnificația bolii canceroase
În anul 1900, aproximativ o persoană din douăzeci era diagnosticată cu cancer pe parcursul vieții. În 1940, era o persoană din șaisprezece, iar în 1970, una din zece. Astăzi, este una din trei persoane. (19) Cancerul se abate asupra umanității ca o avalanșă.
O afirmație a lui Rudolf Steiner (transmisă oral) aduce lumină asupra acestei boli:
„Ceea ce nu a fost recunoscut de umanitate, aceasta trebuie să fie suferit de fiecare pacient cu cancer. Ne confruntăm cu tragicul fapt că oamenii își asumă calea suferinței pentru mulți, pentru a forma cel puțin parțial un contrabalans al unui destin al umanității care a ieșit din echilibru … Umanitatea secolului al XX-lea trebuie să caute, prin calea suferinței, ascensiunea spirituală care reface demnitatea omului și transformă sufletul astfel încât acesta să poată participa la noi tărâmuri spirituale necesare pentru umanitate pe calea sa către viitor.” (20)
Ideea de bază a acestei afirmații este că umanitatea a ieșit din echilibru. Și-a pierdut demnitatea. Aceasta poate fi recâștigată printr-o conexiune cu spiritul. A suferi de cancer poate transforma sufletul într-un mod care reface această conexiune.
Faptul este că marea majoritate a oamenilor din lumea dezvoltată de astăzi cred că nimic nu există în afara materiei. Tot ceea ce este nematerial – viața, sentimentele, ideile – este considerat a fi doar un produs al materiei (substanțe chimice, hormoni, creierul etc.). Spiritul „în sine,” independent de materie, nu există pentru cei mai mulți oameni. În acest fel, umanitatea a ieșit din echilibru, și-a pierdut demnitatea. A căzut în materie.
De fapt, contrariul este adevărat: Totul, inclusiv materia, provine din spirit. Doar forma umană este un exemplu de bază. Aceasta își are originea în ființe spirituale înalte. „Să facem om după chipul și asemănarea noastră,” vorbesc Elohimii, Spiritele Formei. (21) Din cauza separării omului de spiritual, forma noastră divină literalmente se destramă, până la corpul fizic. Nu mai poate fi ținută împreună. Cancerul este o expresie a acestui fapt.
Aceasta afectează umanitatea în ansamblu, independent de destinele individuale. De aceea lovește și oameni care nu prezintă trăsăturile tipice ale pacienților cu cancer. Este ca destinul unui popor al unei națiuni comune: ȋn cel de-al Doilea Război Mondial, de exemplu, germanii care au luptat împotriva regimului nazist nu au fost scutiți de bombele Aliaților. Au trebuit să împărtășească același destin al întregului popor german. În acest sens, există și un destin al umanității ca întreg, iar în vremurile noastre, acesta este cancerul.
Cancerul este o boală care, odată diagnosticată, face pacientul conștient de ceva ce afectează fiecare persoană, dar de care majoritatea oamenilor nu sunt conștienți: certitudinea morții. Totuși, trece mult timp până când moartea propriu-zisă survine. Astfel, această boală oferă persoanei afectate un puternic impuls de a se ocupa intens de întrebarea: Ce este trecător și ce este etern?
Să privești viața din perspectiva că ea ajunge la un sfârșit. În această stare, ceea ce este cu adevărat esențial în viață iese puternic în prim-plan. Și ceea ce este esențial chiar și în așa-numita „viață de zi cu zi” devine vizibil. Conștientizarea acestui fapt poate aduce cele mai puternice sentimente de bucurie. Și, în același timp, apare cea mai puternică durere, știind că ceea ce a adus această bucurie va ajunge la un sfârșit. Astfel de experiențe transformă întreaga persoană. Ele transformă chiar și oamenii care însoțesc pacientul îndeaproape. Și acum, la final, pacientul se întreabă: Ce se întâmplă după moarte?
Rudolf Steiner, care a adus inovații practice nu doar în agricultură (vezi imaginea câmpurilor de orez), ci și în medicină, arhitectură, educație și într-o coexistență socială cu adevărat armonioasă, oferă printre altele și o descriere detaliată a vieții după moarte, de exemplu, în cartea sa Teosofia. Comunicările după moarte ale lui Helmut von Moltke (către Rudolf Steiner, care le-a consemnat pentru soția lui von Moltke) oferă, de asemenea, o perspectivă clară asupra experiențelor unei ființe umane în primii opt ani după moarte. (22)
Există și alte boli care permit adesea un timp îndelungat între diagnostic și moarte – de exemplu, SIDA. Totuși, faptul că o parte atât de mare a umanității trebuie să treacă prin cancer definește această boală ca o expresie specifică a epocii noastre. Dar, oferind sufletului impulsul de a se ridica la spiritual, este în același timp vindecarea epocii noastre.
Dr. Daphné von Boch
Despre autor
Daphné von Boch s-a născut în Canada în 1958 și a locuit mulți ani în Basel, Elveția. Timp de cincisprezece ani, a lucrat ca medic și psiholog antroposof în două clinici de reabilitare specializate în medicină antroposofică și psihosomatică, , dintre care, ȋn ultimii trei ani, în calitate de medic șef.
Din 2018, are un cabinet privat în Germania. Este activă în predarea medicinei antroposofice medicilor, în special în Estul și Extremul Orient, dar și în Occident (SUA, Canada, Cuba). De asemenea, a contribuit la republicarea cărților lui Otto Wolff și a scris articole despre medicina antroposofică.
Bibliografie
- Gesenhues, Stephan, Praxisleitfaden Allgemeinmedizin [Ghid pentru medicii de familie]. Elsevier, München, 2017, p.1117.
- Abel, Ulrich, Chemotherapy of Advanced Epithelial Cancer – A Critical Preview. În: Biomedicine and Pharmacotherapy 46, nr. 10 (1992): 439 – p.2. Vezi și: researchgate.net, The contribution of cytotoxic chemotherapy to 5 yr survival in adult malignancies, 2005.
- Husemann, Friedrich / Wolff, Otto, Das Bild des Menschen als Grundlage der Heilkunst. Band III, Freies Geistesleben, Stuttgart, 1993, p.379. Tradus ca: The Anthroposophic Approach to Medicine, vol. 3. Spring Valley, NY: Mercury Press, 2003, p.72.
- Expresszeitung, ediția nr. 34, Basel, august 2020. Informațiile sunt corecte cu referire la cea mai importantă literatură.
- Selg, Peter, Ich bin für Fortschreiten – Ita Wegman und die Medizinische Sektion. Natura Verlag im Verlag am Goetheanum, Dornach, 2002, p.23. Tradus ca: I am for going ahead: Ita Wegman’s work for the social ideals of anthroposophy. Steinerbooks USA, 2012.
- Husemann / Wolff, Das Bild des Menschen. Band II, p.153-156. / The Anthroposophic Approach to Medicine, vol. 1. Spring Valley, NY: Anthroposophic Press, 1982, p.187-192.
- Coley Nauts, H., Cancer Research Inst., New York, Monografia nr. 15, 16 (1975), 17 (1977), 8 (1980), 18 (1984).
- Hobohm, Heinz-Uwe, Heilende Hitze. BoD – Books on Demand, Norderstedt, 2020. Tradus ca Healing Heat. Books on Demand, Norderstedt, 2008 – 2016.
- von Boch, Daphné, Impfen: Von Kinderkrankheiten bis zur Grippe? Der Europäer, iulie/august 2019, p.13-23. Tradus ca: Vaccination: From Childhood Diseases to the Flu? https://home.solari.com/vaccinations-from-childhood-diseases-to-the-flu/
- Wolff, Otto, Die Naturgemässe Hausapotheke. Freies Geistesleben, Stuttgart, 2007. Tradus ca: Home Remedies. Edinburgh: Floris Books, 2000.
- Wolff, Otto (HG), Die Mistel in der Krebsbehandlung [Vâscul în tratamentul cancerului]. Vittorio Klostermann, Frankfurt/M., 1985, p.14.
- , p.36; p.72.
- Husemann / Wolff, Das Bild des Menschen. Band III, p.382-399 / The Anthroposophic Approach to Medicine, vol. 3, p.75-98. Include cele mai importante cercetări și studii clinice.
- Wolff, Otto, Was essen wir eigentlich? Freies Geistesleben, Stuttgart, 2012. Tradus ca: What are we really eating? Third Revised Edition. Spring Valley, NY: Mercury Press, 2020.
- Psyrembel, Klinisches Wörterbuch [Dicționar clinic], Walter de Gruyter GmbH, Berlin/Boston, 2013, p.285.
- , p.78.
- Selg, Peter, Rudolf Steiner’s Foundation Stone and the Destruction of the 20th Century. În nota de subsol 30, Selg citează seria de prelegeri a lui Steiner din 1923, GA 351, Dornach, 1988, p.47, și propria sa carte Anthroposophische Ärzte, Lebens- und Arbeitswege im 20. Jahrhundert, Dornach, 2000, p.263.
- von Boch, Daphné, Gefahren der Vitamin-D-Behandlung. În: Der Europäer, Perseus, Basel, oct. 2018, p.10-14. Tradus ca: The Dangers of Vitamin D Treatment. Perseus Publishing, TPA Vol. 4. No. 07 / October 2018. https://perseus.ch/archive/8091 și https://home.solari.com/wp-content/uploads/2019/02/The_Dangers_of_Vitamin_D_Treatment.pdf.
- Beljanski, Sylvie, Are We Winning the War on Cancer? The Good News. Newsweek, 25 feb. 2019, https://www.newsweek.com/are-we-winning-war-cancer-good-news-799096.
- Glöckler, Michaela, Die geistige Signatur von Krebs [Semnătura spirituală a cancerului]. https://www.anthroposophie-lebensnah.de/lebensthemen/krebs-als-zeitkrankheit/die-geistige-signatur-von-krebs/.
- Biblia, Geneza 1, 26. New International Version, 1978.
- Meyer, Thomas, ed., Light for the New Millennium: Rudolf Steiner’s Association with Helmuth and Eliza von Moltke: Letters, Documents
- and After-Death Communications. Londra: Rudolf Steiner Press, 1997.
